Uneori trebuie să-ți faci bagajul pentru că duci un război interior pe care nu vrei să-l pierzi pentru că asta ar însemna să renunți la tine.
Am 36 de ani, îmi caut rădăcinile biologice de mai bine de 20 ani și mă lupt zilnic cu furie, disperare, minciuni și un snop de acte în care data nașterii mele diferă de la certificat la certificat. Nu știu când e adevărata mea zi de naștere. Nu știu dacă femeia care apare în acte e cea care m-a născut sau e cineva care a profitat de haosul anilor 90 și mi-a dat o identitate pentru un comision primit în urma adopției internaționale. Nu știu dacă „Lucian-Ionuț Voinea” chiar e numele meu, iar pe cel belgian primit la adopție refuz să-l folosesc.
În noiembrie 2021 am părăsit Belgia cu niște haine, un laptop și câteva acte vechi. M-am mutat în București, mi-am găsit o slujbă în IT, mi-am angajat un avocat și încerc să descâlcesc de aici misterul nașterii și adopției mele. De la distanță m-am lovit doar de refuzuri și încercări de mușamalizare și simt că nu mai pot trăi până nu aflu adevărul.
Nu știu ce am pus în bagajul din 1993 când am plecat de la Casa de Copii Constanța într-o vacanță în Belgia. Aveam șapte ani și eram o serie de pașaport pe o listă cu alți 25 de copii. Nu știam unde mergem și cu siguranță nu-mi imaginam că n-o să ne mai întoarcem. Am fost adoptat de un cuplu belgian care mai avea patru copii. Mi i-au prezentat când am ajuns la ei acasă. N-am înțeles de ce au luat un copil din România de vreme ce aveau o familie atât de mare. O vreme nu am înțeles nici că aceasta va fi casa mea de atunci încolo. Mă tot întrebam când ne întoarcem.
Nu m-am simțit niciodată parte din această familie și am îndurat multe abuzuri din partea celorlalți copii din casă. În adolescență am început să întreb obsesiv cine au fost părinții mei. Atunci am văzut pașaportul negru cu care am plecat din România, o linie în dreptul tatălui și un nume necunoscut pentru mama.
Familia adoptivă, după multe insistențe, m-a adus în România să o cunosc. Eram foarte entuziasmat și rulam în cap momentul în care mă va îmbrățișa și voi simți că ea e mama. Femeia a apărut cu o floare în mână, de parcă participa la o înmormântare. Nu semănam deloc. Mi-a strâns mâna și le-am spus belgienilor că nu e mama.
Când am devenit adult, am început să caut răspunsuri singur, căci familia adoptivă a refuzat să mă sprijine. Le-am obținut cu greu, prin avocați pentru care am cheltuit foarte mult. De fiecare dată când arăt cuiva seria de hârtii îngălbenite și cu tuș de mașină de scris întins pe la colțuri, oamenii se schimbă la față. Într-un act sunt născut pe 20 iunie 1986, într-un altul pe 20 iulie. Toate aceste hârtii, inclusiv actul de înregistrare a nașterii la spitalul din Cernavodă, unde se presupune că am fost găsit abandonat, au fost emise în 1993, anul în care am plecat în vacanța fără dată de întoarcere din Belgia. Ăsta e bagajul cu care m-au lăsat instituțiile de protecția copilului din România nouăzecistă: un vraf de hârtii confuze, care se contrazic reciproc și pașaportul cu care am părăsit țara.
Vara aceasta, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție a luat legătura cu presupusa mea mamă biologică. În cadrul întâlnirii, le-a spus autorităților că nu sunt fiul ei și că ea m-ar fi primit de la niște asistente din spitalul Cernavodă, întrucât mama mea biologică decedase la naștere.
Tot ce am reușit să aflu sună așa: „Mama dumneavoastră biologică a refuzat ulterior să semneze o declarație referitor la cele afirmate, nu a dorit să furnizeze numărul de telefon și a refuzat să semneze acordul referitor la dezvăluirea datelor sale personale. În acest context nu vă putem furniza datele de contact ale doamnei”
Astfel, nu pot încă să împachetez și să plec din România. Voi continua să presez în căutarea răspunsurilor. Undeva trebuie să fie o hârtie reală din 1986, anul în care m-am născut. Vreau să aflu dacă am rude biologice în viață, să știu adevărul cu privire la rădăcinile mele, iar dacă adopția mea a fost de fapt un lanț al corupției – vreau ca acest adevăr să fie recunoscut de toți cei implicați. Unii dintre copiii de pe lista taberei din 1993, astăzi nu mai sunt printre noi. Au renunțat la viață confuzi și în depresie. Puțini au avut norocul unor familii adoptive echilibrate și iubitoare.
Povestea mea și a multor altora adoptați în condiții confuze și corupte e un bagaj al vechiului sistem, iar eu refuz să fiu parte din ascunderea lui.
