Când te gândești la abandon, te gândești la cineva care a plecat, altcineva care a fost părăsit, te gândești inevitabil la o absență fizică. Dar dacă există și un altfel de abandon? Un abandon deghizat în neglijență, în dezinteres involuntar, în lipsă de resurse interioare, în absență… emoțională? E genul de abandon pe care tinzi să îl numești oricum altfel, dar nu așa. E prea greu de dus, cuvântul ăsta, pe umerii oricui.
Mi-a luat 32 de ani să pot pune degetul pe bucata aceea din viața mea și să o numesc așa. Să am curaj să caut o definiție pentru ce am trăit atunci și să mă opresc, în final, la cuvântul ‘abandon’. Să fac slalom printre întâmplări, să caut scuze, să neg, să minimizez impactul situației; am devenit expertă în a face asta; asta și orice m-ar fi ținut departe de a accepta că am avut 2 ani din viață în care am fost abandonată.
Aveam 10 ani când am pierdut-o pe sora mea, mai mare cu 13 ani decât mine. Părinții mei s-au transformat peste noapte în străini, iar eu, în om mare. După moartea ei, au urmat 2 ani în care am fost orfană cu părinții în casă. În încercarea lor de a-și stinge durerea – mama în biserici și mânăstiri, tata în alcool – de mine au uitat. Nu vedeau altceva decât pierderea pe care o trăiau; ce le-a rămas nu a putut niciodată înlocui ce au pierdut. Ce le-a rămas atunci nu era un motiv suficient de a continua, de a trăi, de a lupta. Așa că, s-au abandonat unul pe altul, apoi pe sine. Sau în ordine inversă. Cert e că, în abandonul lor de sine, m-au abandonat și pe mine.
„Eu sunt aici, eu încă sunt aici. Eu nu am plecat, eu nu plec.” – nu mă auzeau, priveau prin mine. Atunci am învățat că nu sunt de ajuns, că trebuie să îmi dau silința mai mult și mai mult, ca să compensez, să salvez, să vindec. Și m-am abandonat și eu, pentru ei. Mi-am dedicat viața încercării de a-i înțelege, de a-i susține, de a-i proteja de alte suferințe, de a mă conforma nevoilor lor, de a fi pe placul lor, de a mă face văzută, auzită, de a fi suficient de… și doar suficientă. În 2012 am suferit un infarct. A fost prima dată când l-am auzit pe tata spunându-mi ‘te iubesc’. E trist că a fost nevoie să mă – aproape – piardă și pe mine ca să își deschidă inima și să prindă curaj să se uite acolo.
La 10 ani am trecut din uniforma de școlar în uniformă de adult. Am învățat să trăiesc singură. Am avut o perioadă în care am căutat-o pe mama în ochii ei și nu am găsit-o. M-am întors apoi către tata: nu l-am găsit nici pe el; nici în ochii lui, nici în ai mamei. Așa că m-am întors spre mine pentru o vreme, ca în final să mă întorc cu spatele la mine când am pornit în căutarea lor pe care nu am încheiat-o nici astăzi. Am început însă să prind curaj de o vreme și să mai întorc din când în când privirea dinspre ei spre mine, pentru că și eu am nevoie de mine, doar că… uitasem.
După multă muncă cu mine însămi, am ajuns la concluzia că întrebările de genul „de ce eu, de ce mie?” nu au decât rolul de a ne afunda și mai mult în hăul ăla în care știm cu toții că nu primim niciodată răspuns. Am început să mă întreb: „ok, a fost ce a fost. Ce pot să fac ca să opresc aici ciclul ăsta toxic?” Și mi-am răspuns singură, după multe călătorii interioare, sfârșite ba cu înfrângeri, ba cu fugă: „terapie”.
Sunt pe drumul cel bun, așa îmi place să cred. Abandonul emoțional m-a schimbat în moduri pe care abia acum le deslușesc. Învăț conștiincios să am răbdare, empatie, compasiune cu și pentru mine, asta în timp ce alerg cu împiedicături spre (re)câștigarea unei stime de sine pe care nu am cunoscut-o niciodată îndeajuns. Sunt pe drumul cel bun, îmi spun. O să mă vindec și eu nu o să abandonez emoțional pe nimeni niciodată. Cu atât mai puțin pe mine însămi.