Era Crăciunul 1989 și eram cu toții acasă. De obicei, televizorul nu este centrul Crăciunului, dar atunci eram cu toții conectați la știrile din România, urmărind aproape în direct ce se întâmpla. Aveam 19 ani, iar întreaga familie a păstrat o amintire foarte vie a tuturor imaginilor din acele reportaje, mai ales frații mei cei mai mici. Așa am intrat pentru prima dată în contact cu România, care abia ieșea din dictatura comunistă. La scurt timp după aceea au început să apară relatări despre copiii abandonați în instituții. A fost un subiect care mi-a rămas puternic întipărit în minte.
Apoi, în 1994, pe când studiam marketing la Strasbourg, am întâlnit un grup de studenți români și francezi care plănuiau să meargă în vacanțe ca voluntari într-un orfelinat românesc. Brusc s-au activat amintirile reportajelor pe care le văzusem, ceva m-a emoționat profund și am decis să mă alătur următoarei expediții de voluntariat, care a fost în vara lui 1995.
Așa am ajuns în județul Satu Mare, ca voluntar într-o „casă de copii”, un orfelinat tipic. Nu era o instituție de tip spital, nu era la fel de dramatic ca ceea ce văzusem la televizor. Eram un grup mixt de studenți români și francezi. Am stat acolo aproximativ două săptămâni, permanent împreună, mâncând aceeași mâncare pregătită în orfelinat, dormind în anexe ale instituției, petrecând practic cea mai mare parte a zilei cu copiii. Am organizat tot felul de activități pentru ei, pentru a le lumina vacanța, deoarece își petreceau aproape toată vara, dacă nu chiar toată, în orfelinat. La finalul proiectului, eram iremediabil atașată de acești copii. Chiar înainte să ajung la Satu Mare știam deja că nu voi putea lucra în marketing, în niciun domeniu, și că aveam nevoie ca munca mea să aibă un sens mai profund. Întâlnirea cu acești copii a clarificat și mai mult această direcție.
Acești copii aveau o nevoie uriașă de conexiune; cei mai mici le spuneau tuturor fetelor „mama”. Și am realizat că fiecare grup de studenți care pleca putea reprezenta pentru ei un nou abandon. Așa că m-am întors ca voluntar în același orfelinat timp de următorii cinci ani, încercând să construiesc o relație constantă cu copiii.
Ceea ce mi s-a părut cel mai complicat a fost că, deși rămâneam în contact cu acești copii, le scriam pe parcursul anului și primeam vești despre evoluția lor până la următoarea mea vizită, nu aveam, pe bună dreptate, niciun control asupra destinului lor. De fiecare dată când reveneam, un copil de care mă atașasem nu mai era acolo: fie fusese reintegrat în familie, fie fusese transferat într-o altă instituție, fie plecase, devenind adult. Am încercat și să sprijin financiar tineri sau familii vulnerabile și am realizat că nu aveam niciun control asupra modului în care erau folosiți banii. A fost o lecție despre limitele acțiunii individuale și despre acceptarea granițelor a ceea ce puteam face eu acolo.
Nu știu exact de ce am simțit nevoia să mă întorc iar și iar. Probabil pentru că voiam să creez o legătură constantă, pentru ca ei să știe că nu voi dispărea și că cineva, undeva, se gândește la ei și le poartă de grijă. Dar am realizat că nu puteam oferi atât cât mi-aș fi dorit și că nu puteam controla dacă ajutorul meu era cu adevărat util. Am înțeles că acest tip de ajutor individual, voluntar, nu producea o schimbare reală pe termen lung. Și că, dacă voiam cu adevărat să ajut, trebuia să mă alătur unei inițiative mai ample.
Astfel, în mai 1996, am început să lucrez la Londra pentru un ONG britanic, Romanian Orphanage Trust, care ulterior a devenit EveryChild. Lucram în zona de strângere de fonduri în Marea Britanie pentru inițiative locale din România și am putut înțelege, la nivel macro, ce anume conduce la situațiile de abandon și care sunt formele cele mai eficiente și sustenabile de intervenție. La acel moment, ONG-ul contribuia deja la reforma sistemului de protecție a copilului și la dezvoltarea caselor de tip familial. Ajunseseră deja la concluzia că doar acest tip de protecție, care încearcă să reproducă dinamica unei familii, poate avea rezultate pe termen lung și le poate oferi copiilor o tranziție mai lină către viața de adult.
Am început să lucrez cu Fundația SERA în 2009, odată cu angajarea mea la CARE Franța ca Manager de programe pentru România. CARE Franța finanțează programele SERA din România încă din 2003. Îmi amintesc că prima mea vizită pe teren împreună cu echipa SERA a fost într-o instituție pentru copii cu dizabilități din Gura Humorului, o zonă foarte vulnerabilă din punctul de vedere al sărăciei și al riscului de abandon. Era un loc extrem de greu de trăit și, pentru mine, de văzut, mult mai dificil decât vizitele mele din perioada 1995–2000 în Satu Mare, unde copiii nu aveau dizabilități severe.
SERA își construise deja identitatea, amprenta organizațională, intervenind întotdeauna în cele mai complicate contexte. De exemplu, dintre cele 34 de instituții de tip spital moștenite din perioada comunistă, 31 fuseseră închise de ei, ceea ce face din acest demers unul dintre cele mai complexe proiecte ale amplului proces de restructurare a sistemului de protecție a copilului din România. Eu am ajuns chiar în mijlocul unui proiect de închidere a unei instituții vechi din Onești și de relocare a copiilor în case de tip familial, unde puteau începe o viață nouă, într-un mediu mai adecvat.
Unul dintre domeniile de expertiză ale SERA România este intervenția în proiecte în care copiii au nevoi medicale acute. Până să încep să lucrez alături de ei, văzusem copii care mergeau încă la școală, care aveau o formă de viață relativ normală. Aici însă nivelul de nevoie era cu totul diferit. Iar strategia SERA nu însemna doar închiderea vechilor instituții și mutarea copiilor în forme de îngrijire mai apropiate de idealul familial, ci și construirea unor centre complementare de recuperare medicală, care să le susțină dezvoltarea și recuperarea cât timp este posibil. Aceste centre ajută, de asemenea, copiii cu nevoi speciale să poată rămâne în familiile lor.
România se schimbase vizibil la acel moment în marile orașe, însă zonele rurale rămăseseră destul de apropiate de realitatea de imediat după 1989.
Dacă în anii ’90 fusese necesar să se înceapă cu renovări și cu acoperirea nevoilor de bază ale copiilor – hrană, adăpost, încălzire –, echipa SERA a trecut ulterior la producerea unor schimbări profunde, pe termen lung. Au lucrat la reformarea completă a modului în care erau îngrijiți copiii vulnerabili. Au dezvoltat simultan proiecte de prevenire a abandonului (oprirea intrării copiilor în sistem) și proiecte de reintegrare în familie sau plasament familial (scoaterea copiilor din îngrijirea rezidențială).
În paralel, au derulat programe de formare a personalului după standarde noi, aducând și specialiști din Franța care au contribuit la dezvoltarea unor noi ramuri de profesionalizare în acest domeniu, precum kinetoterapia, și la formarea a sute de specialiști, cu sprijinul lui Evelyne Soyez. SERA a lucrat în parteneriat cu autoritățile locale pentru închiderea efectivă a centrelor de tip vechi și crearea de case de tip familial, cu toate procesele de evaluare și planificare aferente. Au existat, de asemenea, proiecte de conștientizare pentru prevenirea sarcinilor nedorite și, dincolo de toate acestea, un efort constant de advocacy pentru a schimba modul în care îngrijirea acestor copii era privită în cadrul instituțiilor statului.
Începutul colaborării mele cu SERA a însemnat și începutul unei înțelegeri mult mai profunde a situației, datorită echipei extraordinare de la SERA și, în mod special, datorită directorului lor, Bogdan Simion, de la care am înțeles amploarea viziunii lor. Am putut urmări alături de ei evoluția proiectelor în timpul vizitelor mele în România, o dată la șase luni. Era ocazia de a analiza împreună cu Bogdan progresul acestor proiecte, ceea ce funcționase bine, dar și provocările sau zonele în care inițiativele de reformă stagnaseră, pentru că aceste schimbări nu au avut loc ușor, ci cu mult efort și numeroase obstacole.
Am participat, de asemenea, alături de Bogdan, la întâlniri cu autoritățile române, care, pe de o parte, ne-au ajutat să înțelegem mai bine realitatea României din acel moment și, pe de altă parte, ne-au oferit ocazia de a împărtăși viziunea noastră despre cum ar putea fi îmbunătățită situația. Parteneriatul cu autoritățile este esențial pentru ca aceste schimbări să poată fi gândite și susținute pe termen lung.
Cred că mi s-a părut cel mai greu de schimbat felul în care acești copii nedoriți erau priviți la început și trecerea de la o îngrijire impersonală la așezarea copilului ca subiect central al întregului proiect. A fost nevoie de o schimbare de mentalitate, care să plaseze copilul vulnerabil în centrul proiectelor de sprijin, nu ca pe un număr sau o statistică, nu ca pe o problemă care trebuia rezolvată.
Spun asta fără a dori să judec, pentru că sunt conștientă că eu am fost martor din exterior și nu eu eram cea care lucra zi de zi în acele medii extrem de dificile. În plus, schimbările și reformele de care România avea nevoie trebuiau să se producă simultan pe mai multe niveluri. Unele transformări au fost posibile doar atunci când întreaga societate a ajuns într-un anumit punct, astfel că reforma sistemului de protecție a copilului a trebuit să se facă în ritmul în care societatea, per ansamblu, putea să se schimbe.
Iar uneori a trebuit pur și simplu să crezi că schimbarea este posibilă, chiar dacă, la prima vedere, părea de neatins. Îmi amintesc că într-o instituție veche pe care SERA o închidea exista o fetiță care își făcea rău sieși și celorlalți și care își petrecea cea mai mare parte a zilelor încuiată în cameră, pentru că modul în care era organizată clădirea și numărul de personal făceau imposibilă îngrijirea ei adecvată. După ce a fost mutată într-o casă de tip familial, nou construită de SERA, părea un alt copil, ca și cum i s-ar fi oferit, în sfârșit, condițiile necesare pentru a înflori.
Au trecut deja 16 ani de când lucrez pentru CARE Franța alături de Fundația SERA în România și 30 de ani de când am venit pentru prima dată în România, ca voluntar, într-un orfelinat din Satu Mare. Această poveste este deja o parte integrantă din cine sunt ca persoană. Este o pagină din istoria mea personală, de la primele imagini despre România care m-au marcat la 19 ani, până la felul în care acest parcurs mi-a modelat alegerile profesionale. Și sunt onorată că am putut fi martoră a acestui proiect profund de schimbare din România, alături de CARE și SERA.
Am rămas devotată acestei cauze în cea mai mare parte a carierei mele. Viața mea profesională este împărțită într-un mod atipic în două secțiuni foarte diferite. Lucrez part-time pentru CARE Franța și coordonez acest parteneriat dintre CARE Franța și SERA. Iar în restul săptămânii îmi urmez cealaltă misiune personală, aceea de a fi artist. Par două lumi diferite, dar poate că esența comună este aceea de a fi martor la o metamorfoză. Prin SERA, am putut fi alături de acest proces de transformare profundă a vieților copiilor abandonați din România. În munca mea de artist, pot modela și organiza materiale pentru a crea mesaje, stări, senzații. Iar uneori, titlurile lucrărilor mele îmi vin în minte sub forma unor cuvinte românești frumoase. Pentru mine a fost important să învăț limba română, să nu depind de un traducător, pentru a putea înțelege nevoile unui copil.
Treizeci de ani pot părea mult, dar a fost nevoie de intervenții pe foarte multe paliere diferite și la scară națională. Din 2022, legea din România interzice instituționalizarea copiilor sub 7 ani, favorizând plasamentul de tip familial, iar pentru copiii mai mari este interzisă găzduirea lor în centre rezidențiale cu mai mult de 12 locuri. SERA se află acum în proces de închidere a ultimelor două instituții de tip vechi – ce moment mai potrivit pentru a sărbători 30 de ani de activitate! Mă bucur că am fost martoră la această parte de istorie, pentru că SERA a scris cu adevărat istorie în domeniul protecției copilului în România.
