copii 7-18 ani cu „deficit neuromotor”: paralizii, amputații, malformații congenitale, deficit intelectual, tulburări de vedere sau de auz, tulburări de comportament.
Clădirea cu trei etaje, datează din 1946 și era însoțită de o gospodărie anexă cu o grădină de 3.8 ha, administrate de congregația măicuțelor greco-catolice, care a înființat un orfelinat după cel de-al doilea război mondial. După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost naționalizată și transformată în cămin-școală pentru copiii cu deficiențe.
În perioada comunistă, căminul nr. 9 a funcționat drept cămin pentru copiii infirmi, băieți, având internat și școală. Potrivit arhivelor de presă comunistă, în anii 50 instituția apare menționată cu denumirea de „cămin copii infirmi”. Instituția a fost mixată după debutul reformei sistemului de protecție a copilului.
Dintr-un raport din 2004 realizat de fundația SERA, aflăm că la Jucu mai erau instituționalizați la acel moment 47 copii cu vârste între 8 și 17 ani. Același raport menționează că în anul 2000, la zece ani de la Revoluție, la Jucu nu se schimbase nimic iar peste 200 de copii cu dizabilități erau ascunși în acel spațiu dezumanizant.
În 2004, pentru îngrijirea celor 44 copii erau responsabili 51 de salariați, recrutați de la fermele din împrejurimi, niciunul nefiind calificat să lucreze în acest domeniu. Directoarea de la acea vreme menționa că izolarea căminului pe un drum lăturalnic, la o oră de Cluj împiedica recrutarea de personal calificat. Căminul nu avea așadar personal medical, deși starea de sănătate a copiilor era precară. Majoritatea copiilor erau incontinenți. Cei cu dizabilități care le împiedicau deplasarea, rămâneau singuri și uitați în paturi în timp ce colegii lor erau așezați pe saltele în iarba din fața instituției. Potrivit vizitei fundației SERA, la zece ani de la căderea comunismului căminul spital de la Jucu se transformase dintr-un „mouroir”- un loc al morții- într-un „depotoir” – depozit.
În anul 2009, un incident atroce a lăsat una dintre rezidente fără vedere după ce o colegă i-a scos ochii cu degetele. Paralizată de la gât în jos, tânăra de 18 ani nu s-a putut apăra de colega în vârstă de 12 ani. În acea noapte erau cinci infirmiere și o asistentă responsabile cu supravegherea copiilor.
După acest incident, copiii au fost transferați iar căminul de la Jucu a fost închis, printr-un parteneriat cu Fundația SERA România care a dus la crearea unui „Complex Comunitar pentru Recuperarea Copilului cu Handicap”, prin deschiderea a trei Case de tip familial cu o capacitate de 30 de locuri pentru copii cu handicap sever, precum şi a Centrului de Recuperare cu o capacitate de 50 de locuri în regim de zi pentru copilul cu handicap sever.
Extrase din Jurnalul Național:
„În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii ’80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în România, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. “Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova, îşi aminteşte Maria Ţala, fostul administrator al centrului de la Jucu. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea statul pentru fiecare dintre ei.
Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănului era mare, iar acolo cultivam mereu fasole, ardei, roşii. Făceam câte 800 de litri de bulion, creşteam porci, deci copiii nu ajungeau să sufere de foame. Nici cu căldura nu o duceam mai bine.
Uneori era atât de frig, încât îţi îngheţa apa cu care spălai pe jos. Trebuia să ne încadrăm în cota pe care ne-o impuneau de la centru. Nu ne încadram aproape niciodată. Când era foarte frig, suplimentam păturile, le dădeam câte trei pături în plus. Cote erau şi pentru furajul porcilor. Dar aici, la Bonţida, fiind atunci o crescătorie de porci, mai ciupeam şi de la ei, mă mai înţelegeam să-mi mai dea furaj.”
Femeia îşi aduce aminte că nici detergentul şi dezinfectantul nu erau suficiente. Astfel încât angajaţii centrului se vedeau mai mereu nevoiţi să cerşească leşie la femeile satului. “Căminul aparţinea de Direcţia Muncii. Ne ziceau că dau detergent şi dezinfectant în funcţie de numărul de copii. Dar mie cum să-mi fi ajuns, când ai mei erau târâtori, zi de zi cu pantalonii murdari de la târât?” – întreabă fostul administrator.”
„La începuturi erau vreo 180, apoi, înainte de 1989, au ajuns să fie vreo 400. Îi ţineau aici până terminau opt clase, apoi, care aveau cap mergeau mai departe, la liceu sau la şcoala de meserii.”
Centrul avea pe lângă şcoala generală şi una de meserii, unde copiii puteau învăţa croitorie sau cizmărit. Mulţi dintre ei învăţaseră atât de bine să croiască şi să repare cizme, încât adesea jucanii preferau să nu mai meargă la oraş la reparat cu cizmele, ci să apeleze la copiii de la centru. “Era unul, Florin, nu avea o mână de la cot, dar era foarte dibaci. Îi plăcea să facă pantaloni pe la oamenii din sat”, povestesc bucătăresele.”
„Copiii care nu aveau picioare se deplasau târându-se pe podelele casei de copii, pentru că statul nu le dădea cărucioare. Cei mai norocoşi dintre ei, care mai aveau un picior sau care nu aveau un handicap atât de grav, primeau cârje. Din fier. Sau proteze din lemn, pe care, pe măsura creşterii, le tot schimbau. Cei care îşi pierduseră însă picioarele aveau ca singură opţiune târâtul. “Portarii erau folosiţi şi pe post de brancardieri, pentru că nu aveam. Când era de mers la masă, portarii îi cărau în spate. În fişa postului la portar scria şi că trebuie să care în spate copiii-târâtori”, povesteşte Maria Ţala.
Camerele centrului erau mobilate auster, cu şase paturi într-o cameră şi două dulapuri cu două despărţituri. Paturile erau de fier, ca de spital. În anii ’80 ajunseseră să aibă deja zeci de ani de uzură în spate. Înainte de Revoluţie, în condiţiile în care numărul de copii atingea 400, a fost amenajată şi o cameră cu 16 paturi (după 1989 s-a transformat într-o capelă). A fost şi o perioadă când copiii stăteau şi câte doi într-un pat.”
Extras din Gazeta de Cluj
„Un blogger clujean din Bogata, Egyed Petru, povesteşte şi el pe blogul său despre greutăţile prin care treceau copiii de la Jucu, aproximativ în aceeaşi perioadă. Ajuns la şcoala pentru copii cu handicap la vârsta de 7 ani, în clasa I, pe care a fost nevoit să o repete din cauza unei tragedii în familie:
„La Jucu a fost foarte, foarte greu mai ales iarna, am răbdat foarte mult frig şi foame şi uneori şi bătaie de la tovarăşii profesori, copiii mai mari şi de la brancardieri pentru că eram târâtor, şi nu puteam să merg în patru labe distanţe mari, ca să nu trebuiască să ne care ei în spate. De multe ori mi-am dat felul 3 la alt băiat mai sănătos ca să mă care în spate şi mai scăpam de bătaie. Iarna era foarte frig în dormitor, ne dădeau doar două pături să ne învelim şi ne era frig, dădeau puţina căldură doar sâmbăta seara când făceam baie toţi copiii din şcoală (o dată pe săptămână). Cu mâncarea era la fel, foarte puţină, doar la amiază ne mai săturam în rest eram tot flămânzi”, îşi aminteşte acesta.”
Sportivul paraplegic Vasile Stoica (n.1970-d.2019) a copilărit la căminul școală de la Jucu iar până la vârsta de 14 ani nu a beneficiat de un scaun rulant, fiind „târâtor”, așa cum se auto-descria. În anul 2001 acesta a stabilit un record mondial: cea mai lungă distanță efectuată cu un scaun rulant în 24 de ore: 132 km.
Extras din Jurnalul Transilvania:
Octavian Brătilă: „… în 1996, revenit la profesia de bază, lucram ca psiholog la Căminul Școală de handicapați neuromotor din Jucu. Un elev de care mă ocupam intens, Marian Taruca, a încetat să mai fie o enigmă pentru mine, avea un braț retezat sub cot, iar celălalt deasupra cotului. Avea un picior retezat sub genunchi, iar celălalt retezat deasupra genunchiului. Intr-o zi și-a luat inima în dinți și a început să-mi povestească pățania lui, după ce mi-a dat o listă cu obiectele primite de școală din ajutoare și furate de directoarea școlii (ulterior destituită). Copil de București, din cartierul Băneasa, se juca, așa cum avea obiceiul, cu un prieten de vârsta lui în gara Băneasa. Acolo era trasă o garnitură de tren, în care s-au urcat, au găsit ceva bagaje și au adormit, probabil după ce au băut din alcoolul găsit în tren. Au venit apoi niște „oameni murdari, beți și foarte răi. Ne-au bătut și ne-au închis în closet. După ce a plecat trenul, au venit doi din ei și ne-au aruncat între vagoane. Prietenul meu a rămas fără cap. Eu am rămas fără mâini și picioare, îmi curgea sânge, dar nu mă durea. Pe urmă, m-am trezit la spital, iar de acolo m-au dus la Leagănul de copii. Nu știu nici azi nimic despre părinții mei”. Acest copil, scânteietor de inteligent, având QI 127, se află în Italia. Un italian, care l-a dus în Italia pentru protezare (o proteză inteligentă la mâna dreaptă), l-a înfiat. Cred că, dacă ar fi întrebat „nu ți-e dor să te întorci în țară?”, ar izbucni în râs. Scriu toate acestea, pentru că și mie, după anii de temniță comunistă, după ce am supraviețuit bolilor, azi, în anul de grație 2000, mi-e frică!”
Extras din Făclia, 1971, despre existența unui cenaclu literar la Jucu:
„Membrii cenaclului literar de la căminul-școală nr. 9 din Jucu au pregătit un frumos montaj literar-muzical, închinat marelui Eminescu, și un program de muzică ușoară, pe care le-au prezentat pe scenele căminelor culturale din Jucul de Sus și Jucu de Mijloc. Prof. Vasile Kun ne scrie că acest program va fi prezentat și la clubul S.E.Z. Jucu.”
Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Jucu și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.
Florin June: „Pe la varsta de 6 ani mi-am rupt piciorul cazand din pat asa mi s-a descoperit boala oaselor de sticla, (Maladia Lobstein) ne mai reusind sa ma recuperez 100% la scoala normala nu m-au mai primit si am fost trimis la o scoala speciala la Jucu in Jud, Cluj.
Aici era un adevarat lagar de exterminare si eram tinuti mai rau decat animalele pentru ca nu era personal de specialitate (brancardier) cei care nu puteam merge in picioare ne taram pe jos ca viermii… iar de foame ne bateam pe cojile de cartofi care se aruncau de la bucatarie la cosul de gunoi pentru porci…
In vacanta a venit bunicul sa ma ia acasa si cand a vazut cum e acolo nu a mai vrut sa ma mai duca inapoi. l-au chemat la Militie (asa se numea atunci Politia ) l-au amenintat si m-au dus iar cu fortza dar celalat an in vacanta de vara am cazut iar si mi-am rupt picioarele si am ajuns la spital…”
***
„Cea mai frumoasa amintire din viata mea este legata de ziua cand a fost Pastele Catolic…
Eram in lagarul de exterminare a copiilor cu handicap motor, cum se numea atunci, din Jucu Cluj. Ei ii ziceau “scoala speciala” si intr-o noapte am auzit muzica iar copii mai mari care supravietuisera acolo deja de un an, ne-au spus si noua celor nou veniti ca a doua zi vom primi mancare.. Ei deja stiau cum este treaba.
In noaptea aceea nu am dormit, priveam prin fereastra sparta a dormitorului cum mici luminite circulau prin tot satul si strofele melodiei..”Hristos a inviat din morti… cu moartea pre moarte calcand..” ne rasuna inca in urechi chiar daca ea nu se mai auzea..
Nu stiam cine este Hristos, dar stiam ce este moartea… cand unul dintre noi se racea si devenea tzeapan ca lemnul iar portarul si soferul veneau si il bagau in sac apoi il luau si il duceau.. nu stia nimeni unde.
Dimineata cand s-a facut ziua am iesit buluc si am plecat spre poarta..
Se raspandea din copil in copil stirea, “Astazi vom manca, astazi vom manca”.. si asta ne lua mintile..
Ne-am apropiat de poarta cu frica, portarul de lovea cu varga daca ne apropiam de ea..
Cind ne-a vazut ne-a injurat si a scuipat spre noi, ii placea sa ne scuipe si daca te stergeai te lovea cu varga fara mila, scuipatul lui era ca un trofeu, trebuia sa-l porti cu mandrie altfel era vai de pielea ta..
– O sa mancati astazi, viermilor, parazitilor, veti primi mancare.. vin imediat curvele sa va indoape cu de toate.. a zis si a agitat varga aducatoare de durere in mana.
Si noi asteptam mancarea dar nu venea.. Am plecat spre sala de mese sa ne mancam cartofii fierti in coaja, nespalati si sa bem apa de pe ei, deoarece apa nu aveam, ne saturam de apa doar cand ploua si stateam sub streasina sa ne ploua in gura.. cei care nu puteau sta in picioare, ca mine, ne taram prin apa ca viermii si beam apa din baltile din curte…
Multi au plecat, dar multi au ramas acolo langa poarta, si pe la ora 11 dimineata, dupa 4-5 ore de asteptare au venit femeile din sat ca sa aduca mancare la copii din lagar, cu cosuri din nuiele impletite pline cu paine de casa, oua rosii si cozonac… si alcool de casa pentru paznicul mereu baut ca sa le lase sa intre inauntru.
Cand am zarit cosurile cu mancare am dat toti buluc, dar ele deja stiau, aveau experienta, noi eram peste 300 ele doar cateva, asa ca ne izolau de grup pe cate 3-4 ne dadeau mancare apoi izolau pe altii 3-4 si ii hraneau. Altfel ne calcam in picioare unii pe altii..
Nu conta ce primeai, paine de casa sau cozonac sau ou.. tot ce conta era ca era mancare.. ca iti potolea foamea.
O tanti m-a zarit ferit langa zid, sa nu calce ceilalti pe mine, strigand cat puteam ca si eu vreau, si eu vreau.. si a realizat ca sunt dintre cei putini care nu pot sta in picioare, aveam hainele tabacite de noroi si praf si a venit si mi-a dat o felie de cozonac si m-a protejat cu propriul ei corp pana am mancat-o. Totul a durat 2-3 minute, dar care au durat o vesnicie.. Si multi au ramas fara mancare, adunand de pe jos firmiturile si resturile de oua stranse in mana si zdrobite.
Portarul statea pe banca cu varga in mana, bea din sticla de rachiu si le zicea femeilor.
– I-ati hranit degeaba ca nu vor fi niciodata in stare de nimic
– Ia mai du-te tu dracului mai Stelica, alcoolistu dracu! ( i-a zis o femeie) si el a ranjit printre dinti..
– Proastele dracu, credeti ca ii salvati voi daca le aduceti un ou rosu odata pe an? Proastelor.
El stia cel mai bine, el baga in saci pe cei morti, si eram cu sutele…”
***
„Asa au gasit Olandezii in 1989 lagarul de copii unde am fost si eu, murisera deja intru-n an mai mult de jumate dintre ei.. Din castroanele alea am mancat si eu, erau 400 de castroane pe care nu le spala nimeni niciodata, le aruncau intr-o vana apoi la masa urmatoare le dadeau din nou.. In fiecare zi primeai cartofi taiati in 4 cu tot cu coaja si fierti, ce se vede prin apa erau bucatile de coji care se cojeau.. si era tulbure ca nici macar nu ii spalau, gaseai pamant la fundul castronului.. Copii mari iti furau cartofii si tu mai ramaneai doar cu apa.. asa mureau multi.. pur si simplu de foame..
Furam coji de cartofi de la porcii din curte , asa cu pamant pe ele ca sa ne stamparam foamea, porcii primeau resturile alimentare de la cantinele din oras.. dar noi nu aveam dreptul sa mancam nici macar resturi.. Noi nu eram buni de taiat ca sa ne ia acasa directorul si restul angajatilor.. din 400 de copii dupa 2 ani mai ramanseseram 173, nu exista medic, nu te trata nimeni, nu exista caldura.. dormeai la -17 grade si prin geamul cu gratii dar fara sticla ningea pe tine..
Priviti cum arata “masa” priviti cum arata “castroanele” voi nici la caini nu ati da mancare din asa ceva… Sa stiti sa le spuneti copiilor vostri cand zic ca nu vor mancare ca nu le plac prajiturile sau ciorba.. ca au fost copii care ar fi mancat coji de cartofi din gunoi cu pamant pe ele dar nu aveau … si mureau de foame.. mancam frunze, iarba.. ori ce se putea inghitii.. ca inebuneai de foame.. Apa beiam cand ploua.. stateam la streasina si ne ploua in gura.. toti aveam bube la gura de la deshidratare noroc cu apa aceea cu pamant in care fierbeau cartofii ca o beiam de sete pe toata cu tot cu pamantul de la fundul castronului.. Toata curtea si cladirea mirosea a urina.. nu existau bai ca nefiind caldura tevile inghetasera si crapasera asa ca apa era anulata…
Cine venea acolo sa vada ramanea marcat pe viata.. Nu mai erai om…”
***
„Aproape de Craciun a venit o doamna blonda cu haina de blana acolo in lagarul unde eram de il numeau comunistii “scoala speciala” avea la ea o cutie din carton si la toti din dormitorul unde eram ne-a dat cate o caciulitza si cate o pereche de ciorapei.. Erau copii care nu aveau ciorapi si nici pulovar decat camasa pe minus 10 – 15 grade, nici eu nu aveam ciorapei ca ma batuse un copil mai mare si mi-a luat ciorapei, dar imi erau pantalonii lungi ca eram mic de statura si imi treceau peste picioare si ma protejau cat de cat, stiu ca in timp ce ne dadea ciorapeii si caciulitele plangea si se tot certa cu ingrijitoarea.. Ea a prins si o patura in fereastra pe gratiii ca sticla era sparta, sa nu mai intre vantul si zapada..
Apoi ne-a dat la fiecare cate o portocala.. ne-a imbratisat pe fiecare in parte cu ochii in lacrimi si a plecat, cand m-a imbratisat pe mine m-am cufundat in haina ei de blana si i-am simtit mirosul.. m-am imbatat de fericire.. Am ametit.. Asa fericit nu fusesem niciodata..
Cativa dintre copii au muscat din portocale ca din mar ca nu stiam nici unul cum se mananca portocalele si nu le-a placut, erau pe jos portocale muscate, altele prin paturi.
Eu nu am mai muscat din a mea daca am auzit ca sunt rele, dar imi placea culoarea ei si mirosul si o tineam in mana ca pe ceva de mare pret si pentru ca era de la ea.. de la cea mai minunata fiinta pe care o intilnisem in viata mea .. Toti ne chinuiau si ne bateau, toti isi bateau joc de noi doar ea ne-a imbratisat, era ca o zana venita de pe alt taram ca sa aduca un strop de fericire in sufletele noastre..
Dupa cateva minute au venit ingrijitoarele si ne-au luat la toti caciulitzele si ciorapeii si toate portocalelele care erau intregi..
Copii au inceput sa planga dupa caciulitze si ciorapei eu am inceput ca sa plang dupa portocala.. m-am asezat jos si m-am tarait ca un vierme pe sub toate paturile pe la toate portocalele dar toate erau muscate sau zdrobite.. Am plins pina am adormit si mult timp nu mi-am putut scoate portocala aceea din minte..
Cand au venit Olandezii ca sa imi ia interviu ca ma gasisera in actele scolii si venisera pe la toti sa vada cati mai traim, le-am zis despre intimplarea asta cu caciulitele si ciorapeii confiscate si au intrebat pe ingrijitoarele care au vrut sa stea de vorba cu ei ..
Si ingrijitoarele au zis ca le-au luat ca nu aveau toti copii si apoi se crea discriminare intre copii, intre cei care aveau si cei care nu aveau..
Nu au vrut sa raspunda la intrebarea unde au ajuns acele haine.. si nici la intrebarea de ce se confiscau coletele cu mincare trimise de acasa.. Bunicul meu si alti parinti ne trimiteau colete cu mancare (am aflat mult mai tarziu) dar nici unul dintre copii nu primea nimic.. toate erau confiscate de conducere !.. De atunci de fiecare data cand vad o portocala imi aduc de aminte de acea seara si de doamna in haina de blana care ne-a adus fericire.. Poate a fost chiar Magia Craciunului, nu stiu, dar stiu ca niciodata nu am mai fost atat de fericit ca atunci..poate si haina de blana a contribuit la asta..in care m-am cufundat ca intru-n norisor pufos !.. Pacat ca fericirea a tinut atat de putin..”
***
„Cand eram in lagarul de exterminare a copiilor cu handicap din Jucu- Cluj, de o numeau comunistii “Scoala speciala de meserii pentru copii handicapati fizic” aveam un coleg mic si slabut, blond plin de pistrui, toti il bateau si copii si profesorii asa ca mai mult statea sub pat..
Paturile aveau doar saltea umpluta cu carpe, nu aveau cearceafuri si nici perine..cand mergeam la dormitoare el era deja acolo bagat sub pat si dormea, asa jos pe ciment..
Era locul lui protejat unde nu lua bataie de la nimeni.. A murit saracul in anul 2, probabil de pneumonie, nu ne dadea nimeni tratamente nu-i pasa nimanui de noi..”
Fundația SERA
Transilvania Jurnal, 2000-09-22 / nr. 742
Transilvania Jurnal, 2000-11-10 / nr. 784
Făclia, 1971-06-05
Interviu video Nicolae Feșnic, profesor de geografie la Jucu
Reuniunea virtuală a foștilor elevi
Apărarea Patriei, 1956-06-05 / nr. 131