copii 3-18 ani considerați nerecuperabili
Clădirea căminului, cu parter și două etaje, a fost construită în anul 1978 cu destinația „cămin-spital pentru copii cu handicap” și cu o capacitate de 168 locuri.
În anul 2000, instituția avea 146 de copii cu nevoi speciale și peste 40 de rezidenți adulți și a fost preluată de DGASPC Vâlcea împreună cu alte centre sau școli speciale pentru copii cu dizabilități (peste 800 de copii cu nevoi speciale au ajuns sub umbrela DGASPC). A fost redenumită drept Centrul de plasament nr. 7 Băbeni, iar rezidenții adulți au fost încadrați într-un nou serviciu rezidențial- Centrul de Reabilitare Neuropsihică pentru tinerii cu handicap sever, cu vârsta între 18 şi 35 de ani.
Potrivit unui raport al Fundației SERA România, care între 1999 și 2000 a întreprins zece vizite de teren la Băbeni, în anul 2000 ocuparea centrului atinsese vârful de 249 de rezidenți, dintre care 73 ajunseseră la vârsta majoratului. Spațiul și personalul instituției erau complet insuficiente la acel moment. Toaletele erau de asemenea insuficiente iar instalațiile sanitare nu făceau față pentru pomparea apei la etajele superioare. Adulții au fost cazați la parter, iar copiii la etajele unu si doi. Pentru copiii care se aflau într-o stare fizică care le îngreuna sau împiedica deplasarea, ieșirea afară devenise astfel imposibilă. Argumentele pentru această organizare țineau de evitarea interacțiunilor dintre copiii și adulții instituționalizați.
Centrul de plasament nr. 7 Băbeni a fost închis în 2006.
Copiii cu nevoi speciale au continuat însă să fie instituționalizați în Centrul Rezidențial de Recuperare a Tinerilor cu Afecțiuni Neuropsihice Băbeni, care în 2015 avea 67 de rezidenți cu vârste între 7 și 23 ani.
În prezent, la Băbeni funcționează mai multe servicii rezidențiale pentru persoane adulte, fiecare cu o capacitate de 50 locuri, rezidenții provenind majoritar din sistemul de protecție a copilului: Centrul de abilitare și reabilitare pentru persoane adulte cu dizabilități nr. 1 Băbeni, Centrul de abilitare și reabilitare pentru persoane adulte cu dizabilități nr. 2 Băbeni, Centrul de abilitare și reabilitare pentru persoane adulte cu dizabilități nr. 3 Băbeni
Extras din studiul efectuat în 1991 la Băbeni de către Rosenberg, D. R., K. Pajer, M. Rancurello:
„Nu erau farmaciști, dieteticieni, terapeuți ocupaționali, lucrători sociali, psihologi sau specialiști în educație. Severa lipsă de personal ducea la o asemenea lipsă de interacțiune dintre copii și angajați încât 75% dintre copii nu-și cunoșteau numele sau propria vârstă. Udatul și pătatul paturilor erau comune pentru că personalul era incapabil să ducă copiii la toaletă”.
În original: “There were no pharmacists, dieticians, physical or occupational therapists, social workers, psychologists, or educational specialists assigned to the orphanage. The severe understaffing resulted in such minimal child-staff interaction that 75% of the children did not know their own name or age, and wetting and staining were common place since staff were unable to take the children to the toilet.”
În septembrie 1991, acest studiu psihiatric a evaluat starea celor 170 copii și adulți instituționalizați la Băbeni. Aveau la acel moment între 4 și 36 ani. Peste 90% dintre ei aveau probleme de dezvoltare a limbajului și a vorbirii, 40% aveau o formă de retard mental, 10% aveau o formă de autism, 8% sufereau de depresie,24% se confruntau cu o tulburare reactivă de atașament. 85% dintre rezidenți nu aveau deloc vreo formă de legătură cu familiile biologice, fiind abandonați și nevizitați de la naștere.
Potrivit evaluărilor, 15% dintre copiii etichetați ca nerecuperabili nu aveau nicio dizabilitate fizică evidentă, 4% nu aveau nicio tulburare neuro-psihică, iar 3% nu aveau nici tulburări neuropsihice nici dizabilități fizice.
Psihiatrii americani au concluzionat că diagnosticul de „nerecuperabili” a fost aplicat mai degrabă din considerente de limitări economice și sociale și nu reprezenta o evaluare obiectivă a capacităților copiilor, „oficialii români supra diagnosticând copiii ca fiind nerecuperabili”.
„Acești copii nu sunt nerecuperabil iar etichetarea lor așa le-a produs o gravă nedreptate”, concluzionează studiul.
Extrase din articolul „ Pastile pentru copii speciali” de Oana Moisil pentru Casa Jurnalistului, publicat în 2015:
„Majoritatea merg la școala specială de peste drum, unul singur merge la școala obișnuită. Unii au certificat de handicap, alții au doar tulburări de comportament, alții sunt sănătoși tun, aduși la pachet cu frați, surori și colegi din alte orfelinate. Aproape toți sunt abandonați de părinți.”
„Se numește centru de recuperare, dar funcționează ca unul de detenție. Ca „tratament” primesc pastile neuroleptice, fără să facă terapie. Mulți dintre ei văd pastilele ca pe o formă de pedeapsă, pentru că-i moleșesc.”
Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Bâlteni și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.
În proximitatea instituției se aflau și Școala ajutătoare Băbeni unde în anul 2000 erau înghesuiți 252 de copii abandonați, cu vârste între 7 și 18 ani, dar și Grădinița specială Băbeni unde se mai aflau 72 copii cu vârste între 3 și 6 ani.
Strategia Direcției Județene de Asistență Socială și Protecție a Copilului Vâlcea î 2007-2013
Scurt documentar filmat în 1992
Pastile pentru copii speciali, Casa Jurnalistului, 2015
Rosenberg, D. R., K. Pajer, M. Rancurello, “Neuropsychiatric assessment of orphans in one Romanian orphanage for ‘unsalvageables,’” Journal of the American Medical Association 268, no. 24 (1992)