Copii 3-18 ani considerați nerecuperabili, cu dizabilități neuro-motorii și tulburări psihice.
Clădirea datează din 1892, construită cu funcția de spital de către filantropul Anton Cincu, primar al Tecuciului. Cincu a donat clădirea spitalului administrației locale. În anii 60, avea la parter maternitate, pediatrie, secție de radiologie, iar la etaj secție de neuropsihiatrie infantilă, transformată după 1970 în cămin-spital.
„În încăperile înalte din cămin era doar câte o sobă care nu făcea față. În lipsa dușurilor, copiii erau spălați în camerele în care dormeau. Apa o încălzeau infirmierele pe aragaz și o cărau cu gălețile”, descrie Jurnalul Decretului situația în episodul „Era un spital pentru exterminare”.
În anii comunismului, spitalul din Nicorești s-a transformat începând cu 1970 în cămin spital pentru nerecuperabili, păstrând câteva paturi și servicii și pentru comunitatea locală, dar fiind ocupat majoritar de copii cu dizabilități.
Starea de degradare a clădirii era deja avansată, iar condițiile de igienă erau deosebit de precare, fără apă curentă, cu încălzire prin sobe cu lemne care nu erau puse în funcțiune și noaptea. Copiii împărțeau o latrină, imposibil de folosit pentru cei cu dizabilități fizice care se deplasau greu sau nu se puteau apleca la nivelul găurii din pământ. Își petreceau zilele în frig, uzi și înconjurați de un miros greu pe care voluntarii străini nu l-au putut uita nici 30 ani mai târziu.
Mortalitatea în această instituție a fost severă, dovadă rămânând cimitirul din Nicorești unde există două plăci memoriale de marmură, instalate de voluntari după 1990. Sunt marcate numele a 92 de copii, iar dintre aceștia, 78 au sub 10 ani.
Potrivit unui raport al fundației SERA, în 1998, erau 95 de copii, cu vârste între 4 și 21 ani, repartizați în opt „saloane”. În seara vizitei de teren a ONG-ului, doar două infirmiere se ocupau de toți cei 95 de copii.
Lipsa personalului este confirmată și de documentarea realizată de Jurnalul Decretului. Reporterii au realizat un interviu cu o infirmieră care a lucrat la Nicorești atât în comunism, cât și după Revoluție: „Programul de lucru era de 12 sau opt ore, în funcție de perioadă. Pe noapte erau câte două infirmiere pe tură. Una la patru saloane. Erau saloane de copii mici și saloane de copii mari. Într-un salon erau câte 12-15 copii. În saloanele pentru copii mici mai puneau și câte doi într-un pat.
Împărțeala nu era doar după vârstă, ci și după starea în care se aflau: lați și cei care se mai descurcau. Lat era termenul folosit pentru copiii care nu se ridicau din pat. Lumea lor nu trecea dincolo de tavanul căminului.”
Fotografiile de arhivă și mărturiile angajaților citate de Jurnalul Decretului arată că unii dintre copii erau legați de paturi cu tifon sau chiar cu lanțuri.
Raportul de teren realizat de Fundația SERA menționează că în 1998 infirmitățile și maladiile copiilor erau multiple, iar lipsa personalului ducea la situații atroce, precum cea a unei fetițe de 12 ani despre care directoarea de la acea vreme spunea că ar fi devorat brațul unei fetițe de doi ani. Situația fusese descoperită la schimbul de tură de dimineață. În fotografii pe care nu le putem publica, se observă cum victima avea mâna și jumătate de braț amputat. În același timp, printre copiii cu dizabilități severe erau și copii tipici sau care aveau ușoare dizabilități de vedere, corectabile prin intervenții chirurgicale.
În imaginile de arhivă publicate de Jurnalul Decretului se observă cum hainele copiilor, primite din străinătate după Revoluție, erau inscripționate cu cuvântul „Spital” pentru a preveni sustragerea lor de către angajați.
Căminul a fost închis în anul 2002, iar clădirea se află în paragină. Reporterii Jurnalul Decretului au intrat în spitalul abandonat și au găsit registrele de gardă din anii 90 care arată „liniștirea” copiilor pe timp de noapte cu medicamente anti-psihotice puternice.
Astăzi, în localitate funcționează mai multe case de tip familial care au preluat supraviețuitorii căminului-spital, toate înființate de asociații caritabile, precum Asociația Bunului Samaritean
„În septembrie 1991, am venit cu soţia în România, la Nicoreşti, crezând că vom sta doi ani, apoi vom merge mai departe, în altă ţară, ori poate vom renunţa, cine ştie?! Dar am rămas aici 32 de ani”, Bruce Tanner pentru Viata Libera
Extras din blogul medicului Popa care a vizitat Nicoreștiul în timpul unui focar de holeră izbucnit în anii 90- unul dintre ultimele cazuri confirmate în țara noastră.
„La Nicorești erau cazați copii cu handicap psihic și locomotor grav, care nu beneficiau de condiții civilizate de îngrijire. Ca să vă dau un singur exemplu camerele spitalului erau uriașe, saloane de spital construit acum 124 de ani, iar încălzirea se făcea cu lemne arse în sobe de teracotă cu gura de alimentare la exterior, să nu se ardă copiii.
În general din lipsă de personal și din economie, focul se făcea numai dimineața, în restul zilei copiii tremurau de frig.
Clădirea nu avea apă potabilă, iar când o organizație neguvernamentală din Irlanda a făcut din resurse proprii un puț forat din care pompa apă la spital, locuitorii comunei s-au înțepat în conductă să-și ude grădinile și spitalul a rămas fără apă.
Mâncarea era ca vai de ea și cred ca ajungea și-n altă parte decât pe masa copiilor care erau slabi ca niște umbre.”
Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Nicorești și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.