Copii neuropsihici conform destinației oficiale, în practică și copii hipo-acuzici, copii fără dizabilități abandonați în proximitatea instituției sau copii cu dizabilități fizice.
Spitalul pentru bolnavi neuropsihici de la Plătărești a fost înființat în 1952 și amplasat într-un ansamblu monahal de secol XVII, confiscat de către comuniști. În 1969 a fost redenumit drept „Cămin spital nr. 4 Plătărești” cu o capacitate de 270 bolnavi neuropsihici adulți.
În februarie 1978 i-a fost adăugată o nouă construcție pentru proaspăt înființata secție pentru minori.
Secția pentru copii neuropsihici a funcționat în intervalul 1978 – 1991 cu o capacitate de 200 asistați. Copiii neuropsihici care supraviețuiau până la majorat erau transferați la secția pentru adulți, continuându-și viața fără să iasă vreodată afară din instituție.
În perioada februarie 1978 – iunie 1991, în Secția de minori a Căminului Spital Plătăreşti au fost internați un număr de 881 de copii.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a contabilizat până în prezent 436 de decese ale minorilor din această instituție și a depus un Denunţ la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital nr. 4 Plătărești. Mai mult de jumătate dintre rezidenții acestei instituții au murit, iar supraviețuitorii au îndurat chinuri cumplite. Copiii stăteau imobilizați în frig, mai mult dezbrăcați sau acoperiți cu pături ude din cauza enurezisului și a lipsei de aprovizionare cu haine și lenjerii suficiente.
Cauzele morților au avut cel mai adesea legătură cu frigul crunt din instituție, datorat slabei aprovizionări cu combustibil.
Iată un extras din memoriul directorului instituției , citat de Europa Liberă:
„din cauza cotelor mici de combustibil uşor ce ni se repartizează lunar, temperatura în saloane nu poate depăşi 7-8 grade, iar spălarea lenjeriei se face foarte greu şi mai ales uscarea (spălătoria fiind complet mecanizată) fapt ce ne obligă să-i învelim cu lenjerie umezită care determină diferite boli care până la urmă duc la decese.” (sursa: Memoriu Gherorghiu Panait către Ministerul Aprovizionării, 23 decembrie 1985)
Într-o casetă video a emisiunii See Hear Programme, realizată în 1991, Joy Hardwick descrie că la venirea ei din ianuarie instituția nu avea geamuri, căldura nu funcționa și a trebuit să înghesuie 28 de copii într-o încăpere, îngrămădiți unii în alții pentru a se încălzi. „Nu ieșeau afară, petreceau zile în șir legați de pat. În ianuarie nu aveau haine, pe jos era beton iar afară fusese o zăpadă mare și nimeni nu mai venise de trei zile la copii să vadă ce fac. Unii erau pur și simplu încuiați într-o cameră însetați și înfometați. Nu plângeau, nu se mișcau. Erau îngroziți dacă-i ridicam. Copiii de zece ani arătau de doi ani. Primeau un litru de lapte pe zi și zero solide”, povestește Hardwick.
Hardwick a găsit la Plătărești copii hipo-acuzici considerați nerecuperabili și plasați aici, fără să învețe limbajul semnelor și deci fără posibilitatea de a comunica. „I-am învățat semul pentru sete. Acum măcar pot cere apă”. În același ianuarie 1991, Hardwick l-a întâlnit și pe Alex, adus la ușa instituției de mama lui care spusese că nu-și mai permitea să-l întrețină, având alți trei mai mici de crescut. „Regresează și preia tipare. S-a deteriorat de când e aici”, explică realizatoarea programului.
Mărturiile angajaților intervievați de NYTimes în 1991 dezvăluie lipsa de căldură și mâncare în care trăiau cei 200 de copii de la Plătărești, mulți cu dizabilități severe. Personalul era insuficient pentru nevoile copiilor și deloc calificat- un angajat la 20 de copii. Mureau zeci în fiecare an. Dr. Bratu descrie că noaptea copiii și personalul stăteau în întuneric pentru că nu aveau suficiente becuri. Adina și Angelica erau la momentul articolului singurele două rezidente care știau să citească și să scrie pentru că învățaseră în alte instituții. Niciunul dintre copiii de la Plătărești nu era școlarizat la căderea comunismului.
Ian Tilling, voluntar britanic care a avut grijă de o grupă de copii de la Plătărești: „Aveau între 7 și 9 ani și locuiau împreună într-o singură camera. Pătuțurile lor era aliniate de-a lungul pereților și arătau ca un rând de celule de închisoare, Cei mai mulți erau hrăniți încă cu biberonul, iar mirosul era îngrozitor”
Asistenta medicală Linda Barr, voluntar al Romanian Angel Appeal.
Tocmai terminase o specializare în psihiatrie și întotdeauna își dorise să ajungă în Africa. A văzut însă la televizor imaginile din orfelinatele românești și a mers la un interviu organizat pentru voluntari doritori să plece în România. În decembrie 1990, a fost repartizată în orfelinatul-spital din Plătărești: „Era mult mai rău decât la televizor. Liniștea este primul lucru care te izbea într-un astfel de orfelinat. Ni se spusese că erau în jur de 230 de copii și, cu toate astea, era complet liniște. Următorul șoc este mirosul de putreziciune, de urină, fecale, de răni deschise infectate. Copii îngrămădiți în pătuțuri, cu pielea emaciată, foarte slabi, cu ochii mari și goi, se uitau la tine fără să se miște prea mult. „Am întrebat o fetiță cum te cheamă și ea mi-a răspuns: Repede. Repede? Ce fel de nume e ăsta?, mi-am zis. Am întrebat un îngrijitor ce înseamnă cuvântul și atunci mi-am dat seama că acelei fetițe i se spune întruna repede, repede, repede! Ce era incredibil era că imediat cum foloseam puțină supă, puțină cremă pentru răni, copiii răspundeau imediat. Starea li se îmbunătățea pe zi ce trece. Uneori, era doar un ocean de fețe. Dar câțiva dintre ei găseau tehnici de supraviețuire.”
Extrase din Jurnalul Național, 2005:
Virgil Sfetcu: „Nici nu am cuvinte sa descriu ce am găsit acolo. Trebuia sa îți astupi nasul când intrai. În comună nu era apă, iar oamenii se încălzeau cu lemne și cărbune. În cămin nu exista nici așa ceva. Înăuntru erau atât copii, cât și adulți, ființe care trăiau într-un mediu cu care doar ei erau obișnuiți și care sufereau de toate apucăturile nesănătoase din lume și de toate bolile“
Dr. Emanuel Botnariu, directorul Centrului de pe strada Balotului din București unde au fost transferați copiii de la Plătărești: „Cand au fost aduși aici, mai mult de jumătate dintre pacienți nu aveau nici măcar acte. Mulți erau cunoscuți după numele date de ingrijitori.”
Pentru mai multe informații despre termenii „nerecuperabil” și „cămin-spital”, consultă Dicționarul Abandonului.
Robyn Beckerleg a ajuns pe 1 septembrie 1990 în București, iar primul șoc au fost lipsa mâncării în magazinele alimentarile, cozile pentru alimente, frigul și griul orașului. Al doilea șoc avea să îl aibă pe 5 septembrie, când a ajuns pentru prima dată la Cămin-Spital pentru Copii Nerecuperabili Plătărești.
Extrase din interviul acordat de Robyn pentru expoziția Eroi Necunoscuți, realizată de MA în 2024:
“Cu o zi înainte cineva fusese în vizită (n.e. Plătărești) și s-a întors spunând „Voi avea coșmaruri pentru totdeauna”. Îmi amintesc că mă gândeam că sunt asistentă profesionistă și orice voi vedea acolo nu pot să clachez sau să-mi arăt emoțiile. Deși lucrasem la nivel internațional în situații extrem de dificile, nimic, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru Plătărești. Prima impresie copleșitoare de care îmi amintesc a fost liniștea din cămin. Era o liniște absolută, care pentru o asistentă de pediatrie era foarte bizară. Eram obișnuită ca în secțiile în care lucram copiii să plângă, să râdă, să alerge și să facă zgomot. Dar aici nu era nimic din toate acestea, absolut niciun zgomot.”
„Am urcat la primul etaj și am intrat în două camere. În aceste camere se afla un grup de 25 de copii mici care păreau că au fost segregați, din cauza întârzierilor de dezvoltare, a incapacității de a mânca substanțe solide și a statusului HIV incert. Erau imobili și incontinenți, saltelele erau umede, cu urme de fecale. Stăteau întinși, nemișcați și liniștiți în pătuțurile lor, acoperiți de muște, pe jumătate îmbrăcați sau goi, total nesupravegheați, așteptând să moară. Era o imagine care te paraliza.
Copiii erau letargici, slabi și total deprimați, privirea lor te bântuia. Din cauza anilor de foamete erau subnutriți sever, cu brațe și picioare dureros de subțiri și abdomene foarte umflate. Am aflat mai târziu că acești copii aveau vârste cuprinse între 4 și 10 ani, dar greutatea lor corporală era echivalentă cu cea a copiilor sănătoși între 5 și 20 de luni. Era evident că unii dintre copii mai aveau câteva săptămâni, dacă nu, chiar câteva zile de trăit.
Când am urcat la etajul următor ne-am confruntat cu scene la fel de cumplite, dar cu copii mai mari, cu vârste cuprinse între 4 și 16 ani. Erau înghesuiți pe saltele murdare în camere întunecate. Aveau capul ras, ochi sălbatici și erau foarte speriați de prezența noastră. Murdari, pe jumătate goi, stăteau legănându-se și lovindu-și constant capul sau corpul. Unii aveau răni până cumplite sau mâini necrozate, de la imoblizarea de paturi. Deși unii dintre ei puteau să meargă și să se miște, erau închiși și ținuți în aceste camere.”
See hear programme, 1991