copii 1-16 ani și adulți
Spitalul de copii neuropsihici Siret a fost înființat în 1956 prin ordin al ministrului Sănătății, fiind printre primele unități medicale din România, dedicate afecțiunilor neurologice ale copilului.
Clădirea principală a spitalului a fost amenajată într-o fostă cazarmă militară, cu o suprafață de 3.150 de metri pătrați, datând din perioada administrației austro-ungare, în care, începând cu anul 1952 și până în 1956, au fost adăpostiți copii coreeni refugiați. Inițial, unitatea a funcționat sub denumirea de Cămin spital pentru copii neuropsihici cronici, având o capacitate de 400 de locuri și o schemă de personal de 57 de posturi. Un an mai târziu, prin comasarea cu Casa Copilului Siret, capacitatea unității crește la 600 de locuri și 183 de salariați, iar din 1960 la 287 persoane angajate.
După decretul pronatalist din 1966, capacitatea instituției a crescut la 1200 de paturi și mai apoi la 1310 după 1973. În 1968, unitatea s-a reprofilat în Spital de copii neuropsihici, dedicat celor cu handicap neuropsihomotor recuperabil sau parțial recuperabil, cu vârste cuprinse între 1 și 16 ani. Însă, din cauza efectivului mare de copii deja prezent, căminul-spital a continuat să acomodeze și copii considerați „nerecuperabili”.
În 1990, dintr-un efectiv de peste 500 de copii instituționalizați, mai mult de 100 erau „nerecuperabili”.
În perioada 1956 – 2001 au fost internați la Siret 8586 copii, dintre aceștia pierzându-și viața nu mai puțin de 1500.
Căminul a fost închis în 2001, iar clădirea a fost demolată în 2015.
Pe 25 iunie 2018, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a înaintat un denunţ către Parchetul General cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflați în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Denunţul face referire la perioada 01.01.1980 – 22.12.1989 în care au murit 340 de minori.
Un aspect important precizat de IICCMER în urma cercetărilor este legat de faptul că: „numărul declarat al deceselor scade considerabil începând cu anii 1983 şi 1984, (12 decese în 1984), ca urmare a transferului masiv de copii către alte unităţi din ţară. Registrul spitalului consemnează transferul a peste 750 de copii în numai câteva zile de la finele lunii noiembrie 1983. Investigaţiile IICCMER vor continua pentru a putea determina traseul fiecărui copil transferat în acea perioadă.”
Peste 60% dintre decesele înregistrate au avut loc în lunile de iarnă, cauzele acestora, fiind într-o proporţie covârşitoare, de aproape 70%, afecţiunile pulmonare (cele mai comune fiind bronhopneumoniile), urmate de epilepsii (12%), afecţiuni cardiace (7%), renale, hepatice, gastrointestinale etc.
Pe grupe de vârstă, cele mai multe decese au fost consemnate în dreptul grupei 1-4 ani (53%), urmate de grupele 5-10 ani (24%), 11-18 ani (18%) şi peste 18 ani (5%).
O analiză asupra locului de proveniență al copiilor decedați demonstrează faptul că o mare parte a acestora proveneau din localități din judeţul Suceava, sau judeţe învecinate (peste 40%), dar şi din zone mai îndepărtate precum Bucureşti, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa etc.
Pentru mai multe informații despre termenii „cămin-spital”și „nerecuperabili”, consultați Dicționarul Abandonului
Interviu cu un supraviețuitor al căminului spital Siret, preluat de Fundația O nouă Viață: „Am învățat cum să mănânc, cum să vorbesc, cum să mă îmbrac, cum să mă comport cu oamenii. Locuiesc la casa mea”.
Interviu cu doi supraviețuitori ai căminului spital care și-au format o familie: „Ne-am crescut noi pe noi. Era o infirmieră la 20 și ceva de copii…Cei mari ne băteau, ne furau mâncare. Mi-a dat cineva cu cuțitul, am fost mușcată de șobolan. Când am terminat, nu știam să aprind un aragaz. Eram închiși, nu puteam ieși nicăieri. Era mai rău ca la pușcărie, cu gratii la geamuri. Când veneau voluntarii, parcă cobora Dumnezeu din cer.”
Extras din descrierea Fundației O Nouă Viață: „La cazarmă. Așa îi spuneau copiii. Era întunecat, frig, fiecare zi o luptă pentru supraviețuire, fiecare pătuț înghesuind câte patru copii și tot atâtea singurătăți tăcute. Oficial, era cunoscut ca Spitalul de NeuroPsihiatrie din Siret. Neoficial, “Cazarma” era un orfelinat de frontieră în care un regim hotărâse să îngroape o generație.”