Cămin-Spital pentru Minori Nerecuperabili Cighid

 În raportul despre Căminul Spital pentru Minori Nerecuperabili- Cighid realizat de ICCMER apare următoarea mărturie redactată: 

Montaj radio în lectura lui Emil Hurezeanu. Radio Europa Liberă, 2-3 aprilie 1990. Bazat pe un reportajul difuzat de Spiegel TV și un articol semnat de Ariane Barth în cotidianul german „Der Spiegel”, 26 martie 1990.

„Intrăm în clădire și dăm în vestibul de pachete peste pachete cu saltele și alte ajutoare sosite din occident, rămase în colete nedesfăcute, respirând pentru prima oară aerul din interior – mult mai greu decât suma excrementelor celor 109 copii adăpostiți aici, și care au la dispoziție doar două toalete. În acest aer s-a acumulat o mizerie de ani de zile, igrasia mustește pe pereți și resturile uscate de mâncare zac pretutindeni. Nu putem sta mult într-un loc, din cauza miasmelor, ne vine să vomăm. 

Ne găsim într-o lume în care noțiunile civilizate despre igienă au dispărut în aceeași măsură ca și demnitatea umană. 

Salonul nr. 13 sau Salonul nr. 14 sunt cartoanele rămase din alte timpuri, agățate de ușile vopsite cu lac, ca și cum ar vrea să semnaleze rușinea pentru realitatea de dincolo de ele. 

În interior, pe parchetul care între timp e ca o scândură neagră, unul alături de altul, paturi metalice de campanie, unul mai ruginit decât celălalt. Pe ele cuverturi murdare, cearceafuri ude, saltele desfundate cu grămăjoare de excremente uscate. 

În acest sălaș mizerabil trăiesc zi și noapte copilași – cei mai mici au trei ani. Unii privesc fără privire, alții se ridică și se lasă pe vine în pătuțuri, ținându-se de marginea metalică, alții își lovesc fără încetare capul de bară. Nimeni nu poate ști cât de bolnavi au fost copiii de la Cighid înainte de a ajunge aici sau, pentru că se află acolo, într-un loc atât de bolnav. 

Faptul că o fetiță se plesnește încontinuu cu mânuțele peste urechi, sângerând pe una din tâmple nu poate fi normal. Dar nu e normal nici faptul că de acești copii nu se ocupă nimeni. Mulți dintre acești fragezi copii ne urmăresc cu privirile, ne zâmbesc, ne prind de haine. Suntem strigați: baba, mămico, unchiu și mereu papa. Papa, adică mâncare. Faptul că nu le-au fost dezvoltate nici cele mai elementare impulsuri este o nelegiuire la fel de mare ca și lipsa de grijă cu care sunt tratați. 

Pe cei mai mulți nu-i vedem, pentru că stau cu capul și trupșoarele acoperite sub cârpe murdare. Dar un plânset gutural precum un strigăt de nefericire al pământului ne face să știm că sub cuverturile cenușii viețuiesc ființe umane. Îndepărtăm cuvertura și în fața noastră se află un copil cu capul hipertrofiat, dar cu ochi vii, care ne privesc. Membrele rămase în stadiul de dezvoltare embrionară sunt lipite de corp. Aflăm că are familie, că a fost adus la Cighid și că plânge fără încetare. 

Mai vedem și alte grămăjoare de cârpe care palpită, și când le dăm la o parte, avem în față, în piele și oase, mai degrabă moartea decât viața.” 

„Hăinuțele lor sunt murdare și zdrențuroase, unii sunt acoperiți doar de cârpe sau sunt dezgoliți pe jumătate. Pe corpuri vedem vânătăi, pe spate și fese, răni din cauza șederii îndelungate, pe căpșoarele tunse scurt, plăgi deschise.” „Mizeria și dărăpănarea lui sunt impresionante, mai ales în interior. Bucătărese grase hrănesc cu un fel de terci, direct din căldare, aceste trupușoare sfâșiate de durere, păduchi și frig, acoperite de răni deschise, excremente și deseori sângerând din cauza loviturilor cu capul în pereți sau pe care aceste vietăți plăpânde și le aplică singure, plesnindu-se ritmic cu palmele peste urechi.” „Unul dintre ei, un băiețel cu ochi negri enormi, și cu o rană sângerândă în creștet refuză mâncarea. Un gest cu mânuța în lături, repetat mereu, de câte ori bucătăreasa vrea să-i vâre în gură lingura de terci. Este Tiberiu Varga și arată la 7 ani ca o mogâldeață de 2-3 ani. Într-o cușcă, imediat sub scară, două fetițe închise sub cheie. Personalul comunică vizitatorilor că este vorba de cazuri periculoase. Una din fetițe are 15 ani, arată ca de cinci. Cele două ființe se târăsc chinuite pe salteaua deșirată a unui pat de campanie, în frig și în întuneric. Primesc terciul obștesc cu recunoștință, și furia de care sunt suspectate devine surâs lung și recunoscător. Peste câteva ore aceeași fetiță, Martia Duttsch este injectată cu Cloropromazinhidroclorhid, un calmant puternic, abandonat de farmacopeea occidentală pentru că e prea dur și depășit, în timp ce e ținută strâns de două persoane.” „O fereastră cu gratii și murdară dă spre coridorul interior, o alta, căptușită cu hârtie albastră și fâșii lipite, dă spre parc. Prin oberlichtul acestei ferestre, prin excrementele uscate lipite de gratii pătrunde puțină lumină palidă, dar razele acesteia nu ating deloc pardoseala umedă din beton. Este încăperea cunoscută sub numele de Izolator, unde copii cu picioarele și fundul gol stau îngrămădiți unul alături de altul. Cel mai suferind între victimele acestei ierarhii a violenței s-a ascuns sub pat, unde tremură pe beton. Soba de teracotă cu ușița sfărâmată, nu funcționează, bineînțeles. Focul ar fi prea periculos pentru acești prizonieri nesupravegheați.” „În acest cămin de exterminare pentru copii, victimele pier într-un fel anume. Fiecare al doilea trup de copil dintr-un grup de aproximativ o sută este așternut pe năsălia din camera 4 alăturată spălătoriei de vase, pe care se poate citi: Morga. Dar colectivul care populează această sală de așteptare a morții se reface mereu și membrii lui sunt aici, în izolator.” „Răsfoim actele și aflăm următoarele: aici au pierit copii nu doar pentru că erau hidrocefali, pentru că au avut un defect cardiac sau o criză de epilepsie. Aici au murit copii și din cauza mizeriei. Abces la piciorul drept- septicemie sau pentru că nu le-a avut nimeni de grijă «sufocat cu propria vomă». Apare frecvent diagnosticul «paralizat» – așadar copii care, paralizați fiind, ar avea nevoie de un scaun cu rotile și îngrijiri speciale, sunt înlăturați – așa ne explicăm de ce am zărit un singur caz de acest fel. Apoi o serie întreagă de dizenterii, aprinderi de plămâni, mai ales în lunile când la Cighid domnea un frig de cavou.” „Doctorița A.C. povestește cum în căminul de la Cighid nu se făcea focul cu săptămânile, în zilele de iarnă, și că mulți din copiii cu aprindere la plămâni erau de fapt înghețați.” 

În timpul procesului de documentare a fostului Cămin-Spital de la Cighid s-a găsit mărturia lui Pavel Oarcea, fost director al Centrului Cighid, pentru PRO TV, 2009 și care era plecat de 3 ani de la conducerea centrului: 

„Era înspăimântător. (…) În momentul în care îl trimiți cu un diagnostic care spune irecuperabil, atunci înseamnă că nu mai merită niciun efort, înseamnă că cei care lucrau aici nu erau motivați să se lupte pentru rezistența lor. (…) Majoritatea (copiilor) se prăpădeau la 3 ani. (…) Lor nu le lipsea decât încă o iarnă, poate, sau o boală infecțioasă obișnuită pentru un copil, dar pe ei i-ar fi terminat.”