Cămin spital Râul Vadului

Curentul (1938):

„Odată cedate Institutului de cronici mintali din Sibiu, clădirile ruinate de pe malul Lotrioarei, d. dr. Liviu Ionaşiu, director la spitalul de boli mintale din Sibiu, şi-a luat asupra sa greaua sarcină de a transforma vechile ruine într’un ospiciu de cronici mintali, care poate azi rivaliza cu oricare alt aşezământ de acest fel din țară şi străinătate. In mai mult ca patru ani, d. dr. L. Ionaşiu, cu largul concurs al personalului administrativ, în frunte cu d. I. Ganea, a înălţat pe vatra părăsită de la Râul Vadului un adevărat sat în miniatură , cu treisprezece clădiri, bisericuţă şi alte dependinţe necesare pentru a asigura celor 250 de cronici mintali, un mediu cât mai apropiat vieţii pe care au trăit-o înainte de a veni peste ei neagra năpăstuire : nebunia !”

Compozitorul ardelean Nicodim Ganea și-a petrecut ultimii ani din viață în Ospiciul Râul Vadului.

Ardealul Medical (1943):

„Mortalitatea judeţului Sibiu în publicaţia Institutului Central de Statistică este mai urcată decât datele noastre deoarece noi nu luăm în calcul decesele produse la Ospiciul de cronici mintali Râul Vadului care se înregistrează la Primăria Bolţa. Acest Ospiciu fiind locul de evacuare al bolnavilor Incurabili de la Spitalele de boli mintale din ţară, decesele numeroase ce se produc nu pot intra în economia biologică a judeţului iar datele adunate ar imprima un caracter artificial fenomenelor demografice.”

Rondul (1995):

„Revolta este un sentiment legitim, In condițiile în care Căminul- Spital de la Râu Vadului este, practic, un “lagăr” de concentrare in care sunt izolați numai handicapații psihic și neuromotor”

Evenimentul Sibian (1997):

„Cum trăiau înainte de l 989? Aţi putut vedea şi dumneavoastră, pe nenumărate posturi de televiziune, imagini de coşmar cu oameni îngrămădiţi în “saloane” cu paturi de fier. Iară saltele, uneori chiar tară bruma de aşternut absolut necesară, mâncând ce li se “oferea”, îmbrăcaţi în “haine” de cele mai multe ori zdrenţuite, iar în jurul lor… mizerie. Mărturie stau imaginile surprinse de pelicula fotografică, cea care nu minte şi nu uită…”

Extras din Turnu Sfatului despre devastarea cimitirului căminului:

„Eu mi-am crescut copilul până la 14 ani și acum am venit să-i plâng la mormânt și să-i aprind o lumânare. Nu mai există nicio cruce, nu mai există nimic. Copilul meu, la 14 ani ani nu avea nici 20 de kilograme, nu puteam nici să-l pun în căruț pentru oameni cu handicap. La 18 ani a ajuns la Râul Vadului, în îngrijire, unde a și murit, la nici trei luni după ce a ajuns. A fost înmormântată în cimitirul centrului. Iar acum nu mai e nimic, toate crucile au fost smulse. Cineva a defrișat pădurea și tot ce a tăiat a căzut peste morminte. Cine răspunde de cimitir? Vreau să plâng lângă crucea copilului meu și n-o mai găsesc! 14 ani mi-am crescut copilul cum numai eu știu cu câte greutăți!”, a mai spus sibianca.”

Digi 24 (2014) despre persoane malnutrite în centrul de la Râul Vadului, descopeire prilejuită de filmările voluntarei Jenny Rasche, președinta ONG-ului „Speranță și Zâmbet”: „În centrul de la Râul Vadului sunt internate aproape 140 de persoane cu handicap, cele mai multe abandonate de familie de la vârste fragede. Reprezentanții unei organizaţii neguvernamentale s-au dus cu ajutoare, iar ce au văzut aici i-a îngrozit.

În 2026 publicația Ziua a preluat integral postările voluntarei Jenny Rasche despre „iadul de la Râul Vadului” și despre Eli, una dintre „deținutele” care s-au stins acolo. Avertisment: aceste mărturii conțin imagini și întâmplări atroce; pot fi consultate la rubrica Resurse.

Redăm mesajul in memoriam Eli: „În memoria iubitoare a lui Elli, care ne protejează din rai, așa cum îi protejează pe cei care i-au cauzat atâta suferință. Sufletul ei este prea frumos pentru a face o diferență. Am învățat atât de multe de la ea și va rămâne pentru totdeauna în inima mea. Cu dragoste pentru toți cei care nu au ieșit vii din iad. Ei sunt lumina care ne luminează calea către o umanitate mai mare în fiecare zi, astfel încât să putem schimba lucrurile. 

A ta, Jenny”