copii 3-18 ani considerați nerecuperabili
Instituția a fost înființată în anul 1972, într-o clădire cu parter și un etaj care se asemăna cu o „cabană montană”- potrivit descrierilor voluntarilor internaționali sosiți după căderea comunismului.
Imaginile surprinse de presa internațională în 1990 la Vulturești sunt cutremurătoare: copii de câțiva ani îngrămădiți unii peste alții într-un singur pat, unii dintre ei dezbrăcați, copii rași în cap cu cicatrici brutale de la procedură. Fotojurnalistul William Snyder a câștigat premiul Pulitzer în 1991 pentru imaginile din mai multe cămine-spital din România verii lui 1990- unele dintre aceste imagini au fost surprinse la Vulturești. Într-unul dintre cadre, îngrijitoarea „Mimi”, care avea grijă de zeci de copii zece ore pe zi, șase zile pe săptămână, este arătată încercând să facă tot ce putea, în condiții inumane. Imaginile surprind umanitatea îngrijitoarei care încerca să consoleze un copil în timp ce hrănea un altul, înconjurată de paturi de fier, căni metalice și ciment.
Tot din presa internațională a anilor 90 aflăm că la Vulturești copiii făceau baie îngrămădiți cu zecile pentru că apa caldă era disponibilă doar două ore, de trei ori pe săptămână.
Fotojurnalista Deborah Copaken a ajuns de asemenea la Vulturești în anul 1990 și a fotografiat copiii cu dizabilități stând în pijamale pe paturile de fier fără saltele.
Un raport la fundației SERA, realizat în iunie, anul 2000, descrie curtea de ciment a instituției și zecile de copii rași în cap pentru care membrii echipei de vizită nu puteau distinge genul. Accesul spre căminul spital se făcea pe un vechi pod peste râul Argeșel, iar izolarea instituției era cu atât mai severă neavând nici măcar un post telefonic.
În decembrie 2000, copiii de la Vulturești au fost transferați într-o veche casă de copii din localitatea vecină Nămăiești, cu ajutor financiar de la fundația SERA.
Extrase din ziarul Adevărul, interviu cu Deborah Copaken, fotojurnalistă:
Nu am vreo ezitare în a spune că cel mai mult m-a impresionat vizita la Spitalul pentru Copii Irecuperabili de la Vultureşti. A fost de-a dreptul şocant, şi nici măcar nu este cel mai potrivit cuvânt. Dezgustător. Oribil. Pur şi simplu, au fost cele mai groaznice imagini pe care le-am văzut în viaţa mea: copii lăsaţi să putrezească. Nu am uitat vreodată acele imagini, m-au marcat teribil.
„Am ieşit din cameră ca să plâng şi să vomit când i-au făcut autopsia unui copil mort în orfelinat”
Aproape că nu vreau să mai retrăiesc acea experienţă în răspunsul pe care vi-l dau. Am mers cu doi prieteni din România cu maşina la Vultureşti, pentru a vedea dacă se confirmă în realitate zvonurile despre orfelinatele teribile din România. Am reuşit să găsim orfelinatul şi am mituit asistentele care lucrau acolo cu rujuri şi cosmetice ieftine pe care le luasem de la Paris. Ştiam deja că dacă vrei să fii lăsat să-ţi faci meseria de jurnalist cum trebuie în ţările comuniste trebuia să aduci şi „atenţii“. Ar fi fost mai costisitor să încercăm să mituim oficiali guvernamentali, ar fi fost necesară o sticlă de whisky bun. Însă nimic din ce văzusem până atunci în viaţa mea nu mă pregătise pentru imaginile teribile pe care urma să le văd la Vultureşti. Am văzut un copil care urina pe un perete. Am văzut copii în zdrenţe, numai piele şi os. Un copil care dăduse cu capul de atâtea ori de un zid încât murise. Am fost acolo în ziua în care i-au făcut autopsia copilului cu un fierăstrău ruginit şi a trebuit să ies din cameră ca să plâng şi să vomit.
M-a impresionat mult când am fotografiat un copil care era legat de mult timp de pat. Le-am cerut asistentelor să-l dezlege. Era legat de atâta amar de vreme încât atunci când l-au dezlegat nu şi-a putut mişca piciorul de care fusese legat. Iniţial, i-am făcut fotografii alb-negru copilului. Însă nimeni nu a făcut nimic cu imaginile. Apoi, m-am întors şi am făcut fotografii color şi acestea au apărut în numeroase publicaţii. Ceea ce am văzut la orfelinatul de la Vultureşti a fost o desconsiderare totală a umanităţii, nu îmi voi putea scoate vreodată acele imagini din cap.
Am vorbit doar cu asistentele care lucrau la acele orfelinate, iar acele asistente lăsau de fiecare dată mâinile în jos în semn că nu au ce face. Ce ar fi putut face? Nimeni dintre autorităţile din România nu le dădea bani să-i ajute pe acei bieţi copii. Cred că şi asistentele se simţeau oribil. Vreau să spun că acele asistente aveau afecţiune faţă de copii, dar fără o infrastructură adecvată pentru a avea grijă cum trebuie de copii pur şi simplu nu puteau face faţă…
I-am spus toată povestea despre orfelinatele din România cunoscutului fotojurnalist american Jim Nachtwey, a făcut şi el mai multe fotografii şi, în cele din urmă, reportajul a apărut în „The New York Times“.
Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Vulturești și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.
Revista 22, 1990-07-13 / nr. 26