Centrul era dedicat copiilor cu deficiențe mentale, urmând ca după anii `90 să adăpostească doar fete cu deficiențe mentale.
În anii ‘60, la Castelul Miclăușeni au fost aduși 170 de băieți și fete cu handicap psihic, nerecuperabili sau recuperabili parțial, având vârsta cuprinsă între 6 și 18 ani.
În anul 2000 beneficiarii erau 150 de fete cu vârsta cuprinsă între 7 și 15 ani, cu deficiență mintală moderată și severă.
În anul închiderii (2001) mai erau 120 de fete internate aici.
Castelul Miclăușeni a fost ridicat la sfarsitul secolului al XIX-lea, în 1882 de către George Sturdza cu arhitecții I. Grigsberg și Iulius Reinecke. Este construit în stil neogotic și a fost devastat în perioada celui de-al doilea război mondial când a adăpostit prizonieri nemți și soldați ruși. La puțin timp după război a funcționat o vreme ca depozit de armament și de grâne.
Castelul a intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, respectiv a Episcopiei Romanului, în 1947, când ultima descendentă a familiei de boieri Sturza, Ecaterina, devenită maica Macrina înainte de moarte, a donat tot parcul. Imediat după instaurarea regimului comunist, mănăstirea a fost desființată, iar în locul acesteia s-a deschis Căminul pentru Copiii cu Deficiențe Mintale.
Dormitoarele copiilor au fost amenajate chiar în camerele castelului. Grajdul de animale a fost transformat în sală de mese, iar camerele servitorilor, atelierul de tâmplărie și camera vizitiilor (toate la parter, spre nord) au fost transformate în bucătărie. Manejul, șelăria și alte două camere de lângă manej (la etaj, spre est) au fost compartimentate, cu un hol comun, obținându-se astfel zece săli de clase.
Instituția a fost înființată în 1960 și s-a închis în anul 2001, când copiii rămași au fost mutați într-un alt cămin din comuna Cozmești și în mai multe case de tip familial înființate de o fundație italiană (Il Chicco).
În 2003, regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene din filmul “Orient Express” la castelul de la Miclăușeni.
Pentru mai multe informații despre termenul „cămin-școală” consultă Dicționarul Abandonului.
În presa comunistă: „Ne-au impresionat plăcut, pe parcursul vizitei noastre la Şcoala-Cămin nr. 3 din Miclăuşeni-Butea, ordinea şi curăţenia, pregătirea şi dăruirea întregului personal, care contribuie la asigurarea celor mai bune condiţii de viaţă şi învăţătură tuturor elevelor. Colectivul şcolii — ni s-a spus — este apreciat pentru rezultatele sale, obţinute în condiţii cu totul deosebite rezultate în cadrul procesului de învăţămînt, ținând seamă de faptul că toţi elevii prezintă anumite deficienţe, dar şi în activităţile de formare a unor deprinderi practice, în cele de autogospodărire).” (Flacăra Iaşului, 1988)
Părintele administrator al castelului: „A fost cel mai mare parc particular din Europa. Are patruzeci și două de hectare. Avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune că aici a scris Alexandre Dumas-fiul multe cărți”, povestește părintele Ionuț. Preotul deschide ușa castelului, reconstruită după modelul celei vechi, cu decorațiuni de fier și clanțe masive. „Mobila care a fost era din lemn de trandafir și scările erau din marmură de Dalmația. Pereții erau toți pictati, dar au fost distrusi de copiii care au locuit aici. Au mai rămas câteva picturi, dar nu au mai putut fi restaurate”. (România Liberă, 2008)
Fănică Dumitrașcu: „..un lagăr de concentrare, așa descria ieri secretarul CJ, școala specială de la Miclăușeni. Paturile mici, despărțite de un culoar îngust de trecere, sunt așezate pe patru rânduri. Într-o singură camera dorm 25 de copii…Vântul zgâlțâie ferestrele. Nici una nu se închide, din loc în loc lipsesc ochiuri de geam. Ușile înalte masive de lemn se cască sinistru în lături. În dormitoare e frig…” ( „Lagărul din castel”, ziarul Monitorul, 19 februarie 2000)
Raportul fundației Il Chicco care a dezinstituționalizat copii neuropsihici și a pus numele caselor de tip familial în memoria celor care și-au pierdut viața: Ana Maria Habliuc a fost o fetiță cu sindrom Down abandonată la naștere și internată în ultimii ani la Căminul Școală Miclăușeni unde a și murit (probabil de hepatită) la vârsta de 12 ani, fără a avea pe cineva alături de ea. În numele acestei fetițe, am vrut să dezinstituționalizăm celelalte fetițe care au trăit cu ea abandonul și suferința la Secția de Neuropsihiatrie din Popești și care mai apoi au fost transferate la Cămin Școală Miclăușeni. Claudia a fost o fată cu handicap sever crescută la Secția de Neuropsihiatrie Popești și decedată la Cămin Spital Hârlău. Ca și în cazul Anei Maria, nu s-au putut obține informații clare asupra circumstanțelor morții lor, precum și asupra locului în care se afla mormântul.
Mărioara: “Mă numesc Mărioara și am 26 de ani. Am stat 8 ani la Popești. Acolo era foarte rău. Tanti mă băteau, la fel și alte fete mai mari decât mine. Într-o zi tanti m-a aruncat de pe terasă, iar eu m-am lovit rău de tot, încât m-au dus la spitalul Sfânta Maria. Nopțile la Popești erau un coșmar continuu. Când făceam în pat, tanti mă ducea la baie, să stau acolo noaptea. În baie însă era întuneric și mulți șobolani și șoareci. Eu țipam disperată dar nimeni nu venea să mă ajute. După ce am împlinit 8 ani m-au dus la Miclăușeni. Acolo fetele mari mă trimiteau într-o livadă din apropiere să fur mere. Odată m-a prins un om și m-a adus la cămin. Acolo m-au bătut rău de tot până m-au învinețit. În 1996 am fost luată în familia Asociației „Il Chicco”. Aici am învățat să-i ajut pe cei mai mici și mai nevoiași. M-au învățat să muncesc și sa fiu autonomă, să mă descurc singură. Am învățat să fac pâine la Brutăria “Bobul de Grâu”, de la voluntari italieni.
Acum locuiesc în Iași și lucrez la o brutărie. Sunt mândră că am un loc de muncă și o viață independentă.
Octombrie 2018
Echipa de la Il Chicco începe colaborarea cu IICCMER, în scopul susținerii anchetei guvernamentale de investigare a crimelor și abuzurilor la care au fost supuși copiii internați în secțiile de neuropsihiatrie infantilă din Popești, Bivolari și Miclăușeni.
