Casa de copii preșcolari nr. 2 București

Extrase din Femeia (1971):

„După «consumarea» programului «administrativ», copiii, împărţiţi în grupe de vîrstă, încep activitatea, jocul. Căci ce altceva concentrează mai esenţial întreaga experienţă omenească decît jocul copiilor. «Dar avem şi activităţi serioase, învăţăm, învăţăm să cunoaştem mediul înconjurător, observăm animale, fructe,mobilierul, florile, ascultăm şi spunem poveşti, socotim şi desenăm, cîntăm şi facem gimnastică», spune educatoarea Geta Alexandru de la Casa copilului nr. 2 din Bucureşti.

„Programa muncii educative preocupă deci pe toată lumea,şi ceea ce o confirmă este faptul că la Casa de copii preşcolari nr. 2, colectivul pedagogic a aplicat timp de doi ani o programă experimentală. «Acum am încheiat experimentul, sîntem mulţumiţi de rezultate, copiii care au mers anul trecut la şcoală s-au adaptat uşor şi nu au avut greutăţi la învăţătură în comparaţie cu seriile anterioare. Am comunicat de curînd rezultatele experimentului», ne spune Silvia Manolescu.”

„Într-adevăr, comitetul de sprijin al femeilor de pe lîngă Casa de copii preşcolari nr. 2 din Bucureşti este o prezenţă activă în însăşi viaţa unităţii,în viaţa copiilor. Organizînd săptămînal cîte o clacă în incinta unităţii, femeile din comitet şi-au apropiat copiii,lucrează întotdeauna înconjurate de ei, le cunosc bucuriile şi tristeţile, îi alintă şi le cer ascultare ca adevărate mame.”

Extrase din Almanahul Părinților (1986):

„Deoarece nimeni nu poate pune la îndoială devotamentul celor care se străduiesc — și reușesc — să înlocuiască siguranța și căldura căminului părintesc pe care acești copii între trei și șase (șapte) ani nu-l au, deci al celor pentru care munca înseamnă și multă dragoste — dragostea de mamă. Adică să-i învețe pe copii să vorbească („Unii dintre ei — îmi mărturisește o educatoare — când vin la noi știu să rostească doar câteva cuvinte“), să se spele și să se îmbrace singuri, să mănânce frumos, să se comporte civilizat, să respecte și să fie respectați, să se joace cu folos, să cunoască mediul înconjurător, orașul în care trăiesc, să-și iubească poporul și țara,să-i prețuiască pe cei ce o conduc cu înțelepciune.Și multe, multe altele.”

„Cînd intri în această casă de preșcolari te întîmpină curățenia, ordinea, o atmosferă de tihnă și voie bună. Dincolo de ușile sălilor de activitate se aude tonul cald al vocii educatoarei.Dacă ajungi dimineața, la ora 7,30, asiști la gimnastica de înviorare. Apoi urmează micul dejun și la ora 9 încep activitățile obișnuite, similare cu cele din fiecare grădiniță. Uneori ii poți întilni In parcul Herăstrău, Intr-unul din magazinele din apropiere, într-un atelier de cizmărie sau croitorie. La masa de prânz, nu-ți poți reține zîmbetul când vezi o minuță de 4 ani luptindu-se cu lingura de supă, respingând voluntar tentativa de ajutor a educatoarei. După masă,după somnul obligatoriu de două ore, li admiri pentru joaca dezinvoltă, pentru concentrarea cu care participă la celelalte preocupări. Iar seara când pătrunzi In dormitoarele lor te odihnește mulțumirea înscrisă pe chipurile gingașe, adîncite în somn. Iar somnul lor liniștit, fără vise unite,se datorește in cea mai mare parte celor 12 educatoare, în frunte cu directoarea Daniela Georgescu, precum și personalului administrativ.”

Extras din Săptămâna (1978):

„In Calea Dorobanți nr. 187, micuții se simt si trăiesc ca acasă. Dimineața, in timpul programului ei poartă uniformă. Apoi o dezbracă și fiecare apare altfel îmbrăcat, așa cum ar fi stat dacă ar fi fost la el acasă.Intr-o curățenie care atinge desăvârșirea, preșcolarii învață, se joacă și își însușesc cei 7 ani de acasă. Iar mama-directoare se străduie să le ofere un „1 Iunie” mai deosebit :un spectacol în care ei să fie actori și un altul în care ei să fie spectatori , un drum la grădina zoologică și o vizită la o fabrică de dulciuri, unde bineînțeles că vor fi tratați cu produse zaharoase. Din grija părintească a „mamei“, micuții, aici, cresc sănătoși, veseli și descoperă tandrețea cuvintelor. Unii dintre ei — puțini la număr — sunt lipsiți de ambii părinți. Un accident,o boală, ceva grav i-a separat. Alții dimpotrivă au și tată și mamă. Dar,deodată acest cuplu tată—mamă se simte stingherit de copil, chiar dacă l-a adus el pe lume odinioară. O subliniere odinioară, care poate să fie ieri sau cel mult alaltăieri, cind el și ea pretindeau că s-au unit pe viață. Azi, insă, el sau ea își reface viața alături de alt partener, unindu-se iar pe viață ! Și încep prin a se debarasa de copil, care brusc a devenit indezirabil. Atunci micuțul iși înfiripă o nouă „familie” în casa copilului. Azi, pentru el, dragostea maternă va fi înlocuită cu grija educatoarei și se va înconjura de mulți frați și surori, iar noțiunea de tată va dispărea. O scenă relatată de un martor ocular : o fetiță părăsită de părinți primește fotografia tatălui prin cineva. Ea o înfășoară intr-o batistă si o poartă în sîn. Un băiețel află. Ii cere poza. O capătă. O rupe in două. Motivul : ea avea ceva de la tata, deși ceva-ul era doar imaginea… Fetita smulge din mînuțele lui jumătățile de carton și le păstrează în continuare…”

Extrase din Scânteia Tineretului (1986):

„Între grija cu care sunt crescute acasă fiicele Elena şi Georgiana şi căldura cu care sunt ocrotiţi „copiii săi de la servici“ nu există practic nici o diferenţă. Dimpotrivă, după cum recunoştea însăşi Daniela Georgescu, „cu cei mici de aici stau peste 8 ore pe zi, pe cînd pe ale mele dacă te văd 3—4 ore… Iar de foarte multe ori fetiţele mele mă roagă : „Hai, mămica, să-i furăm pe toţi copiii şi să-i aducem la noi acasă !“. 

Este o mare artă să fii mamă a 75 de copii — a recunoscut directoarea. Deşi au condiţii minunate (şi vom vedea mai târziu că nu e nici pe departe o exagerare) — totuşi le lipseşte darul cel mai de preţ : sufletul mamei. Iar cele 12 educatoare ale Casei de copii au reuşit — unele de mai bine de 20 de ani (este cazul Eugeniei Apostol, care a împlinit de curînd 26 de ani în această nobilă funcţie) — să suplinească — pe cit posibil — acest catalizator sine-qua-non al copilăriei care este dragostea de mamă.”

„Fetiţa din dreapta, cea purtînd pe creştetul bălai cupa deschisă a unui ghiocel, este Mihaela Guraliuc. Cînd au adus-o aici, nu i Sa ştia nici numele, nici virsta. Aceasta din urmă i-a fost apreciată cu ajutorul Institutului medico-legal, iar numele fictiv i-a fost dat de cetăţeanul care a găsit-o într-o noapte, abandonată pe una din străduţele lăturalnice ale oraşului. Acum Mihaela este un copil ca oricare altul la trei ani şi jumătate, ştie o mulţime de poezii şi îi place foarte mult să se joace.”

„Părinţii Marilenei Danielescu (5 ani) sunt despărţiţi. De fapt nici nu se ştie dacă au fost vreodată uniţi. Marilena nu i-a văzut niciodată, şi nu din vina ei. Ceea ce n-o împiedică însă să fie un copil delicios, extrem de ager la minte şi talentat. Astfel se face că una din numeroasele diplome obţinute de Casa de copii nr. 2 la Festivalul naţional „Cîntarea României“ este pe numele „Marilena Danielescu“. Nu este exclus ca peste citiva ani muzica uşoară românească să menţioneze şi acest nume.”

„Dormitoare luminoase şi aerisite, „săli de curs“ cu mobilier pitic, pavoazate cu panouri educative şi material didactic, camere de joacă, doldora de jucării, spălătoare curate, cu chiuvete ergonomice, potrivite dimensiunilor „utilizatorilor“, cu dulăpioare şi prosopele purtînd simbolul fiecărui copil : o broscuţă, un iepuraş, o carte, o floare… După cum ne-a informat tovarăşa directoare, „procesul instructiv-educativ este similar celui din grădiniţele obişnuite. Sunt suplimentate însă ieşirile în aer liber, precum şi vizitarea diferitelor muzee, expoziţii, fabrici, vizionarea de filme de desen, animate şi spectacole de teatru de păpuşi, taberele la munte şi la mare, toate acestea permiţînd o cunoaştere mai aprofundată a lumii înconjurătoare“. …Cocorind la subsol, frapaţi de belşugul şi ordinea exemplară din magaziile de alimente, intrăm în bucătăria spaţioasă şi curată, unde — cu o oră înaintea prinzului — Paraschiva Ferencz („mama Vichi“) raportează soldăţeşte meniul : „Supiţă de roşii, friptură de pui la tavă cu varză călită, iar la desert ciocolată. (…)

Pe uşa încăperii alăturate scria „Lenjerie“. Dacă adineauri mirosea serial a varză călită, aici ne intîmpină o mireasmă de rufă curată. Maria Tănase este „mama lenjereasă“. „Fondul de care dispune Casa de copii face ca să nu întâlniţi niciodată copii cu hăinuţe murdare. De asemenea, chiar dacă o să căutaţi, n-o să găsiţi 5 hăinuţe la fel, căci am încercat să-l îmbrăcăm cit mai diferit pe micul, pentru a înlătura uniformitatea. Cu sprijinul Comitetului de femei pe municipiu am reuşit de curînd să ne luăm cearşafuri de Damasc… o frumuseţe !“. Pe rafturi stau ordonate hăinuţe, pijamale, treninguri, faţa de masă, lenjerie de pat. Spălate, apretate, călcate, ce mai… ca acasă !”