Casa de copii școlari nr. 1 București

Extras din Drum Nou (1961):

„Muzeul Brukenthal a primit vizita a 850 de excursionişti, printre care o delegaţie sovietică şi o delegaţie bulgară care au fost în trecere prin Sibiu, oameni ai muncii veniţi la odihnă în staţiunile de odihnă Ocna Sibiului şi Călimăneşti, un grup de excursionişti de la Cugir, elevi şi profesori ai Centrului şcolar agricol din Focşani şi un grup de copii de la Casa de copii nr. 1 Bucureşti”.

România liberă (octombrie 1990) precizează numele unei voluntare britanice care activa la Casa de Copii Școlari nr.1: „O tânără soră medicală din Edinburgh (Anglia) – Hillary Pullman, de 23 de ani, venită să ajute ca voluntară la Casa de copii Nr. 1 București”

Extras din România Liberă (1991):

„De cîteva luni de zile, orfanii de la Casa de copii școlari nr. 1, avind sediul în str. Minervei 31 A, sector 1 au niște „părinți“. Cine sînt aceștia ? Sindicatul șoferilor din Societatea comercială ROMTUR-București. După acțiunile întreprinse toamna trecută (transport gratuit al cartofilor și legumelor pentru iarnă, excursii oferite gratuit celor 135 fete de la Casa de copii la Snagov și Sinaia, organizarea pomului de Crăciun cu 90 pachete cu dulciuri din import) după transportul gratuit al copiilor (dus-întors) la tabăra de la Predeal în ianuarie, iată că, în colaborare cu consiliul de administrație, sindicatul șoferilor a  organizat sâmbătă 23 februarie o excursie la Sinaia cu jumătate din numărul copiilor (imaginea alăturată vorbește de la sine despre bucuria acestora), masa din stațiune fiind oferită de societatea „Simpa Turism“. Sîmbăta viitoare va beneficia de o excursie, in aceleași condiții, cealaltă jumătate a copiilor. „Cinste lor !“ ar trebui să le spunem acestor oameni de suflet. Dar preferăm să încheiem cu o frază dintr-o scrisoare de mulțumire a fetelor de la Casa de copii școlari nr ! : „Am simțit căldura unor oameni care au copii și s-au purtat ca adevărații noștri părinți“. 

Extras din Lumea (1993):

„Pe strada Minervei, în zona Şoselei Chitila, se află Casa de copii nr.1. Mărturisesc că am intrat pe poarta de fier cu o reţinere, explicată prin aceea că mă voi confrunta din nou cu tragicul. Cu drama unor destine de copii abandonaţi sau orfani care resimt din plin rigorile unei închisori aşa-zise “casă de copii”, însă din care singurul lor vis este să evadeze pentru a se reîntoarce de nevoie. 

Sigur, e puţin exagerat, dar am cunoscut-o pe directoarea Zoe Panţâru, o femeie pe care o bănuieşti energică, dar şi blândă, şi am înţeles că aici, în acest loc, există, poate, şanse ca aceşti copii să simtă ce este acum o familie. Am văzut dormitoarele curate, cu păpuşi pe pat, grupurile sanitare impecabile cu gresie pe jos şi apă caldă în fiecare zi, camera cu mandoline unde fetele (pentru că este o şcoală numai de fete) iau lecţii de muzică, sălile de meditaţie. Dar nu numai atât. Le-am văzut pe fetiţe, am şi stat de vorbă cu câteva dintre ele şi mi s-au părut nişte copii, normali. “Sigur, ne spune doamna directoare, ele au un handicap sufletesc – dar în nici un caz unul intelectual. Sunt copii care evoluează ca şi ceilalţi – învaţă la o şcoală obişnuită alături de copiii cu familie. Dar şi aceştia pot avea, după cum ştiţi, probleme de acelaşi gen. De altfel noi avem şi un psiholog care le analizează dosarele şi comportamentul, s-a constatat ca, din păcate, gena este determinantă. Dar nu pot spune că nu am avut şi satisfacţii – un procent destul de mic, dar am avut. Din păcate, investiţia materială şi sufletească este prea mare.”

„Numai că acesta este riscul social, aş spune. Important este şi faptul că aici copiii dobândesc sentimentul de apartenenţă la o familie care se numeşte “casa de copii”. “De altfel, mulţi rămân legaţi de noi, continua doamna directoare, sau îşi reneagă parinții adevăraţi când aceştia sunt denaturaţi. Ceea ce înseamnă ca au un fond bun.” Cum trebuie să fie un educator? “Să aibă copii, şi să nu facă diferenţe între ei, să nu lucreze cu ochii la ceas şi să-i facă pe copii sa simtă că sunt iubiţi. Vorbele nu ajută la nimic, în acest domeniu. Poate de aşa ceva am mai avea nevoie”. De multe mai este nevoie. De bani un copil are, ca bani de buzunar, 160 lei pe lună şi pentru mâncare, 380 lei pe zi), de anumite dotări şi, în mod sigur, de bunăvoinţă. Am înţeles cum, în acest loc periferic, chiar cu fonduri puţine, un om sufletist, curat şi chibzuit poate face minuni. Ne-am obişnuit să invocăm prea des sărăcia ca explicaţie a indolenţei noastre. Şi e păcat, mai ales acolo unde sunt date în grijă aceste fiinţe cu o copilărie nefericită şi care pornesc în viaţa cu un handicap. Din fericire însă, acest complex social nu le afectează, cum spuneam, des posibilităţile intelectuale. România are, aşadar, şi în orfelinate, copii normali. In ziua în care am stat de vorbă cu doamna Panţâru, se făceau pregătiri pentru spectacolul de 1 Iunie de la Palatul Copiilor. Unii erau plecaţi pentru selecţii şi repetiţii, alţii urmau. O festivitate susţinuta de copii de la casele de copii din toată țara. Care cu siguranţă se bucură de această zi ca oricare altul copilăreşte.”

Extras din Tineretul Liber (1993)

„Situată pe strada Minerva nr. 31A, Casa de Copii nr. 1 cuprinde 105 fete între clasa I și a XlI-a. Timide la început, fetele au reușit să ne spună cîte ceva despre ele. Ne-au ajutat, în acest sens, doamnele educatoare Nuți Micu și Liliana Marțolea.

(…) întrebată cum își petrece timpul liber, Alina Buzdugan, 17 ani, ne spune: “După școală, timpul liber este ocupat cu lucrul manual, bucătărie, citit, muzică (clasică și ușoară). La noi fetele sunt și eleve de serviciu, la bucătărie, cînd vor, nu este obligatoriu”. Despre libertatea externă, Alina ne povestește: “Ultimul film pe care l-am văzut a fost în vacanța de iarnă”.

Ca toate fetele și ele se îndrăgostesc: “Ni s-au adus niște scrisori pentru corespondență. Am ales și eu una. Eră a unui băiat din Cluj, îl cheamă Daniel. S-a legat o prietenie strînsă. Am fost împreună în tabără, a venit și la mine la cămin. Prietenia noastră continuă”. (Daniela Butuceanu,18 ani).

Claudia Marin, 16 ani, alevă în clasa a X-a la Liceul Agroindustrial Băneasa, este o adolescentă foarte drăguță și inteligentă, o mare iubitoare de muzică și lectură. Formația sa preferată este SNAP, iar ultima carte citită a fost “Spitalul Municipal”. Locuiește de 5 ani la casa de copii și se înțelege bine cu celelalte fete. Totuși, cîteodată simte nevoia de a avea o familie, aceasta și pentru că “la școală, majoritatea colegilor ne privesc cu răceală și ne izolează, oarecum, de restul clasei”. Nu a avut nici un prieten pînă acum, nu pentru că nu ar fi avut ocazia, ci pentru că s-a simțit complexată de faptul că stă la cămin: “Mi-am închipuit că din acest motiv, nici un băiat nu va ține la mine ci doar ar vrea să-și bată joc!”