Casa de copii școlari nr. 3 București

Extrase din articole de presă ante 1989:

Flacăra, 1980-09-25 / nr. 39:

„Clădirea internatului se află chiar în curtea Şcolii generale nr. 21, nefiind împrejmuită cu nici un gard separator. Internii mişcîndu-se in voie la orice oră. Mai concret vorbind, cum să-i poţi supraveghea pe cei 200 de interni cînd, la 3 zile de la Începerea şcolii, din cei 13 supraveghetori, dt cuprinde schema case de copii, fuseseră încadraţi doar 3 . Aceştia — ni se spune — rămin neputincioşi in faţa „dezastrului comportamental al copiilor Internaţi“ 

Munca,1983-12-23 / nr. 8733

„Intre minorii de la Casa de Copii Școlari nr. 3 și lucrătorii Institutului de Cercetare și Inginerie Tehnologică „Titan“ din București, s-a statornicit o autentică și trainică prietenie.. Și aceasta in cursul deselor vizite reciproce, inițiate de C.O.M. și comitetul sindicatului Institutului, în cursul unor astfel de vizite, muncitorii, ca Dumitru Mihalcea, Mihai Pletea, Peter Vilmos, Vasile Nicu și alții, au reparat peste 200 de paturi și alte piese de mobilier. în acest timp, s-au legat și prietenii personale — copiii fiind invitați să-și petreacă sîmbetele și duminicile în familiile muncitorilor. Micuțul Suraj Vasile, din clasa I, a devenit oaspete permanent al familiei lui Mihalcea, ai cărei copii Dumitru l-au adoptat ca pe frățiorul lor, dindu-i jucării, dulciuri și echipament sportiv. Și astfel Vasilică și colegii lui așteaptă cu nerăbdare fiecare sfîrșit de săptămîna, pentru a-i petrece in familiile care-i consideră de-al casei.”

Femeia, 1984-05-01 / nr. 5

„La Casa de copii şcolari nr. 3 din Bucureşti se află numai băieţi. Adică de la şase ani în sus. Cei din clasa întîi sînt tot prichindei, dar optica lor e alta. Nu se mai reped la tine. Nu te mai gratifică, nădăjduitor, cu apelativul de „tată” sau de „mamă”. Ba mai mult, te privesc cu o anume imputare. Căutătura lor este piezişă, dacă nu chiar indiferentă. Pentru că în aceşti ochi, mai presus de orice, dominator rămîne reproşul. Au tot ce le trebuie, directorul Gleb Statnic, un adevărat tătic pentru generaţii întregi de flăcăi ridicaţi în viaţă de aici, insistă să ne arate tot ce le oferă „casa”, condiţii într-adevăr minunate, dar şi dumnealui oftează cînd vine vorba de familie: „Locul copilului este lîngă părinţii lui, noi încercăm să-i suplinim, dar nu-i putem înlocui”. Cam la fel zice şi profesoara Nicoleta Cervinschi, directoarea Casei de copii şcolarinr. 6, unde sînt fete. „Oricîte condiţii ar avea aici, tînjesc după dragostea mamei şi a tatălui. Ambianţa educativă a familiei nu poate fi asemuită cu nimic“. Par puţin în afara subiectului asemenea reflecţii în nişte case ale copiilor, nu-i aşa? Chiar astfel ar trebui apreciate lucrurile, vedeţi însă că orfanii… nu prea sunt orfani. Din cei 200 de băieţi de la Casa nr. 3 numai 6 — şase — nu au sau nu le sunt cunoscuţi ambii părinţi.”

În același articol din revista Femeia, dar și în alte articole ale presei anilor 80, este portretizată o practică a „oamenilor muncii” de a se ocupa de copiii lipsiți de ocrotirea părinților, fie prin excursii în familie la final de săptămână, fie prin organizarea zilelor de naștere ale copiilor:

„Este de ajuns să mergi sîmbăta după amiaza la oricare dintre casele de copii, să vezi cîţi bărbaţi şi cîte femei aşteaptă să-şi ia acasă cîte un băiat sau cîte o fetiţă. Nu sunt părinţii lor adevăraţi, adică cei care i-au născut. Se mai nimeresc uneori şi dintre aceştia. Cei mai mulţi sunt ,străini”, familii cu sau fără copii, care locuiesc în jurul acestor unităţi de ocrotire, sau lucrează în întreprinderile ori instituţiile care le patronează. Vin la cîte o serbare, se lipeşte de ei cîte o fătucă, sau cîte un băiat, şi-l iau cu ei acasă sîmbăta şi le oferă ceea ce nu sînt în stare să le dea propriii părinţi: o atmosferă de familie, tihnă şi dragoste, temeinicia pe care o întruchipează căminul. Pe Pătru, unul dintre băieţii Alexandrinei Szegvari, vine şi-la Elena Moga, de la institutul de cercetări şi inginerie tehnologică. Suraj Vasile, din clasa I, a devenit oaspetele permanent al familiei sudorului Dumitru Mihalcea, ai cărui copii l-au adoptat ca pe frăţiorul lor, considerîndu-l de-al casei, Maria Rusu, care lucrează la florăria aflată chiar alături, în Piaţa Miniş, aproape că l-a adoptat pentru zilele de sărbătoare pe Gabriel, încît acesta uită că are doi părinţi, oameni zdraveni, risipiţi între cele patru vînturi, spre a nu le mai prinde nimeni urma. Numărul acestor oameni de inimă, care prin gestul lor plin de omenie şi afecţiune cultivă în copii încrederea în viaţă şi în fericire, dîndu-le exemplu căldura căminului lor, este tonic de mare. Printre ei, Elena Negoiţă, Gabriela Tîrlici, Ecaterina Dumitrescu, Dumitru Neacşu, Vasile Nica şi mulţi, mulţi alţii, care se comportă ca nişte adevăraţi părinţi.”

Femeia, 1988-02-01 / nr. 2

„Atît cei mici cit şi cei mai mărişori copii din unităţile de ocrotire sunt, mai presus de orice, dornici de părinţi. „Mi-ai promis o Mamă, tovarăşe director”, ii aminteşte un băieţel profesorului cu inimă uriaşa, Valeriu Ginescu, om duios şi sever in acelaşi timp cu cei peste 200 de şcolari din Casa de copii şcolari nr. 3 din Capitală. Aşa ar fi firesc, aşa ar merita fiecare dintre aceşti copii. Puţini au insă această şansă. De aceea, oameni deI o mare generozitate, femei cu suflet şi o conştiinţă de mama şi mîino îndemînatice de gospodine, constituite in comitete de sprijin pe lingă asemenea unităţi de copii suplinesc prin fapte de fiecare zi nevoia de familie, de casă părinteasca a acestor  copii. Aici, la casa de băieţi şcolari din Balta Alba, femei ca Iolanda Şapia, cu Ana Tirţău, Catinca Primary, Sanda Manele şi multe altele din cartier sau de la întreprinderea de Maşini Unelte şi Agregate, sunt toate binevenite şi îndrăgite pentru munca şi activitatea ce o desfăşoară in sprijinul direct al copiilor; totodată, multe dintre ele, fie foste educatoare, fie profesori maiștri in întreprinderi, se implică eficient in procesul instructiv-educativ. Astfel, împreună cu Georgeta Costescu, profesor instructor, membre ale comitetului de sprijin au participat la crearea unei brigăzi artistice şi a unui cor al elevilor. Fiind mai aproape de această casă, Iolanda este interesată permanent de organizarea zilelor de naştere ale copiilor, pentru a le pregăti o cît mai «emoţionantă sărbătoare.”

Scânteia, 1982-10-21 / nr. 12491

„La poarta Casei de copii şcolari nr. 3 din Capitală a bătut un om“. Aşa işi incepe scrisoarea adresată redacţiei tovarăşul G. Statuie, directorul instituţiei amintite. Mai departe ? Din cioporul de copii aflaţi in curte a ţişnit unul, Marin Paul, fără părinţi, şi i-a sărit de git. Omul nou venit, asistentul sanitar Dumitru Neacşu, a intervenit la conducerea instituţiei şi a învoit copilul pentru citeva ore. La reîntoarcerea din oraş, micuţul a povestit colegilor cum l-a dus „nenea“ prin magazine, cum i-a cumpărat un costum de haine, o cravată, o cămaşă, o pereche de pantofi, prăjituri. Asemenea gesturi simple, omeneşti sunt din ce in ce mai dese la Casa de copii nr. 3. Sunt pornite din inimă, din dragostea faţă de aceşti micuţi care, dintr-un motiv sau altul, n-au familie şi se află in grija temporară a statului, a întregii societăţi. Nu le lipseşte copiilor nimic la această instituţie socială, sunt ocrotiţi cu toată atenţia : au la dispoziţie hrană îmbelşugată, îmbrăcăminte ce nu pot rupe, jucării, au educatori, medici, profesori. Dar pe lingă aceştia sunt oameni, simpli cetăţeni, cum ne-a informat directorul, care se abat din drum „pe la copii“ şi… aflind că nu le lipseşte nimic, le aduc de toate !”

Flacăra, 1981-12-28 / 52-nr. 53 – fragment despre Crăciun la Casa de Copii Școlari nr.3

„îmbrăcat în beteală, împodobit cu stele şi globuri pudrate cu aur, mirosind a pădure şi a chiciură şi a mister şi a obraji de lapte, obraji de copii nerăbdători, bradul va avea aşternută la poalele sale o cimpie de surprize. Şi, in primul rind, acolo va exista un TATA ! Nu are decît două mîini, nu-i va putea cuprinde pe toţi, dar ochii săi sint capabili să răspundă tuturor mirărilor, tuturor întrebărilor, tuturor aşteptărilor. Tatăl acesta, nelipsit din biroul de director, care are, la rindul său, tot o singură casă, ca şi copiii, casa şcolii, este Gleb Statnic, un om care şi-a dăruit talentul de profesor acestei case de copii, de opt ani. De doi ani el îi este director. L-am cunoscut cînd nu era director, şi tot cu aceeaşi căldură mi-a vorbit, ca şi acum, despre elevii săi, care sunt raţiunea existenţei, a muncii, a împlinirii domniei-sale de om. Copiii, ne spune, vor da o mică serbare, aşa cum se cade, înaintea Bradului. Ziua aniversării Republicii noastre. Pacea, Sărbătoarea, iată despre ce vor cvita, iată ce vor spune poeziile lor. Apoi, Moşul va împărţi cadourile. Comitetul de partid al sectorului şi Inspectoratul şcolar al municipiului ne dau posibilitatea de a cumpăra, pentru fiecare copil, daruri în valoare de 175 de lei, iar noi suntem în mare fierbere, pentru că a alege ce să cumperi unui copil e o treabă destul de complicată. Ne sprijină, prin sectorul de partid, Comisia de femei, a cărei neobosită activistă se numeşte Magdalena Vlad, şi Crucea Roşie. Anul trecut, în afară de daruri, am primit o surpriză deosebit de frumoasă şi utilă : 300 de metri de material pentru perdele. Şi anul acesta va fi o surpriză, dar, vă rog să mă credeţi, nici eu nu ştiu despre ce-i vorba ! Profesorii nu-şi văd capul de treburi . Bradul va fi aşezat în sala de mese, totul trebuie organizat în cea mai mare taină, pachetele trebuie să fie gata, în ajun, iar cei 80 de copii, atiţia au rămas in şcoală, cei fără familii, pregătiţi, ferchezuiţi pentru ziua cea mult aşteptată. Ioan Avram, profesorul de activităţi cultural-artistice, Zoe Rotaru, educatoare la grupa celor mai mici, încearcă să facă pentru 80 de copii, ceea ce noi facem pentru ai noştri, in zilele acestea înmiresmate de cozonacii din cuptor, de rufele proaspăt spălate, de curăţenie generală, curăţenia generală a sufletelor !”

Desprinse din cercetarea arhivelor de presă post-Revoluție:

La începutul anilor 2000, mai mulți tineri talentați de la Casa de Copii nr.3 au făcut parte din emisiunea „Echipa fantastică”, difuzată la Antena 1. Au avut turnee prin țară, au cântat alături de alți artiști consacrați și au contribuit la reducerea stigmatului instituționalizării.

De asemenea, copiii și tinerii de la centrul de plasament nr.3 au avut numeroase expoziții de pictură pe sticlă, au participat la competiții sportive organizate între casele de copii și au făcut parte din mai multe evenimente de strângere de fonduri și sensibilizare a opiniei publice prin spectacole de dans, poezie și muzică organizate în București.

Cristi Marin, asistent medical care a copilărit la Casa de Copii nr.3 a fost implicat într-un show intern inspirat de emisiunea „Surprize, suprize”, prin care copiii erau sprijiniți să-și întâlnească familia biologică. A povestit acest moment într-un intevriu pentru Jurnalul Național: „Umblam cu disperatul. Luam cartiere întregi la scotocit, până dădeam de familia respectivă. Acele seri erau minunate. Odată am găsit o familie într-un ghetou. Și acum, când mă întâlnesc cu foști colocatari, îmi zic: «îți mai aduci aminte de Surprize-surprize?».”