Leagănul de Copii Galați

În timpul documentării fostului Leagăn de Copii Galați am găsit în presa comunistă un articol care prezintă într-un mod idilic relația copiilor instituționalizați, iar mai apoi adoptați de la Leagăn: 

„Secvenţa este următoarea: un băiat şi un bărbat urcă treptele unei clădiri; aparatul insistă asupra lor, în prim planuri prelungite; paşii se aud bine, cu un ecou liniştitor. O femeie în alb le deschide o uşă: dintr-un pătuţ un bebeluş încearcă să se ridice, agăţându-se de plasa albă metalică. Băiatul priveşte calm împrejur, pipăie cu privirea obiectele, spaţiul încăperii lumina care cade oblic prin ferestre. Pe obrajii tatălui trece un tremur imperceptibil, apoi băiatul se cuibăreşte cu capul la pieptul bărbatului şi mâinile lui înconjoară tremurătoare, plin de afecţiune. Scena aceasta se desfăşoară sub ochii mari, rotunzi, negri ai bebeluşului de 11—12 luni, care a reuşit, în sfârșit, să se ridice în picioare şi acum îi priveşte cu gravitate. Aceasta ar fi prima secvență; aparatul se mută pe firma clădirii în care se petrece acţiunea: Leagănul de copii din Galaţi; de aici încolo ar putea începe ,,filmul“. Dar acest film nu există. Regia secvenţei de mai sus, de asemenea. Este doar povestea filmică a uneia din multele întîmplări pe care le-am aflat aici, impresionante într-adevăr.

Un băiat a aflat tîrziu că este înfiat de oamenii pe care îi credea părinţi buni. Le-a cerut deci să-l ducă acolo de unde ei l-au luat. Să vadă. Şi tatăl l-a urcat în maşină, locuiau în alt oraş, l-a dus la leagănul de copii şi cu ajutorul doctoriţei şi al asistentei-şefe a identificat locul în care copilărise. Oare ce-şi imagina băiatul despre ideea de „leagăn“? Greu de presupus. Dar când uşa s-a deschis şi a văzut pătuţurile albe şi copilaşii ridicîndu-se în picioare aproape s-a văzut pe sine. Mă întreb: ce regizor ar putea construi o asemenea emoţionantă scenă. Cred că puţini sau poate nici unul. Pentru că sufletul unui copil este cel mai dificil de cunoscut univers psihologic. De aceea în el încap misterele cele mai adânci. Deschid uşa unei încăperi. În pătuţuri albe, curate — „leagănul“ se află într-un splendid așezământ, recent refăcut, care arată ca nou şi care beneficiază de un amplasament într-un parc frumos, în mijlocul oraşului — copiii aceştia au în jur de un an şi jumătate-doi. Fiecare dintre femeile care lucrează aici — doctoriţe, asistente, infirmiere, educatoare — alintă câte un copil. Şi copiii ştiu asta, ştiu că o „mamă“ îi iubeşte, când o văd se ridică cu braţele întinse şi cu un ţipăt de bucurie inconfundabil. Multe bucurii omeneşti cunoşti şi alini — în parte măcar — cînd lucrezi la un „leagăn“. „A început să răspundă la numele Gilda“, spune doctoriţa şi mingile o fetiţă. „ Nu-i aşa, Gilda ?“ Gilda zâmbește, ştie că e vorba despre ea. „Noi încă mai aşteptăm. Cineva a lăsat-o pe trepte. Un prunc de câteva zile. Poate totuşi, într-o zi…” Răsfoim un album, seamănă cu orice „album de familie” şi totuşi… Ana-Maria Roxana-Gabriela, Cristian, Cătălin, Cornelia, Fiţa, Dănuţ, Aurel. Poze de cinci erau mici, poze de grădiniţă, poze de şcoală, poze de familie. Da, aceşti copii şi-au găsit o familie. Oameni care iubesc copiii, care şi i-au dorit, care n-au putut avea propriii lor copii i-au înfiat. Privesc o fotografie. O fetiţă aruncată la câteva zile după naştere într-un tomberon, o faptă reprobabilă. E găsită, dusă la spital şi operată de plămâni în urgență, a contractat o infecţie. Luptându-se pentru viaţa ei, medicii au salvat-o. A început să se dezvolte bine şi într-o zi… şi-a găsit o mamă şi un tată care au luat-o la Bucureşti şi care prin felul în care o îngrijesc şi o iubesc sunt mamă şi tată de-adevăratelea. Un gălăţean s-a căsătorit cu o femeie din Bacău şi s-a stabilit acolo. N-au putut avea copii. Când s-au hotărât, în extremis, să înfieze, bărbatul a vrut doar aşa: un copil de la leagăn din Galaţi.

Au înfiat o fetiţă pe care o cresc şi pe care, în vacanţe, o aduc mereu în vizită la „leagănul” de unde a plecat. Doctoriţa Daniela Dănău, asistenta şefă Gherghina Neacşu, asistenta socială Lucreţia Ardeleanu îmi vorbesc cu dragoste despre aceşti copii şi despre bucuria pe care o încearcă atunci când aceşti copii îşi găsesc o familie. Poate nu aş fi înţeles pe deplin acest lucru până când n-am aflat că mulţi copii au fost înfiaţi de familiile unor rude ale celor care lucrează aici. Într-una din asemenea familii sunt patru copii înfiaţi! Copii care îşi găsesc părinţi mai adevăraţi decât părinţii care i-au adus pe lume. Ultima secvenţă a unui posibil film o iau tot de aici: un copil se leagănă singur în pătuţul alb cu plasă metalică. Leagănul copilăriei.” (Revista Femeia, 1988)