Leagănul de Copii Onești

Extras din articolul „Copiii lui Ceaușescu”, DoR, 2014, documentat de Ana Maria Ciobanu, care conține un interviu cu medicul Andy Guth, director al leagănului Onești în 1990:

„Era aprilie 1990 când medicul brașovean Andy Guth a pășit pe coridoarele lungi și albe ale leagănului Onești, o instituție din județul Bacău cu 400 de copii cu vârste cuprinse între zero și trei ani. Avea 30 de ani, terminase facultatea la Cluj și fusese repartizat ca director de leagăn în ultimele zile ale regimului. L-au întâmpinat asistente îmbrăcate în alb, pereți lipsiți de culoare și saloane uriașe cu pătuțuri de fier în care nu era nicio jucărie. Puțini copii se uitau la el; cei mai mulți se legănau sau își priveau insistent mâinile. Alții nu mergeau și nu vorbeau deși erau la vârsta la care ar fi trebuit. Câțiva, preferații îngrijitoarelor, cei care învățaseră să cerșească atenție ca să supraviețuiască, erau OK. Doamnele îi luau acasă în vacanțe și de sărbători, iar unele dintre ele se pregăteau să-i adopte. Pentru ceilalți, viitorul nu arăta deloc bine. Dacă nu reușeau să bifeze etapele dezvoltării firești în opinia comisiilor de evaluare grăbite să facă loc pentru noul val de abandonați – vorbit, mers, făcut la oliță – când  împlineau trei ani erau transferați în cămine-spital pentru copiii considerați irecuperabili.

Guth a început să citească fișele copiilor și, în paralel, să reamenejeze de urgență instituția cu o sală de joacă și o cameră pentru recuperare fizică. Văzând că unii dintre copiii transferați în centrele pentru irecuperabili decedaseră, s-a dus să viziteze locul în care aceștia ajungeau. După ce a văzut condițiile animalice în care erau ținuți copiii cu dizabilități și că instituțiile aveau propriile cimitire, Guth a blocat toate transferurile – 80% dintre copiii care ar fi trebuit să ajungă în cămine-spital potrivit vechiului regulament au recuperat în câțiva ani întârzierea de dezvoltare și s-au integrat fără probleme în grădinițe și școli pentru copii tipici. Cazuistica documentată de noii directori de instituții a determinat Ministerul Sănătății să emită o derogare care să permită leagănelor să păstreze copiii până la vârsta școlară și să nu-i mai condamne la internare în instituții unde mortalitatea era deosebit de ridicată. (În 1989 peste 700 de copii muriseră în căminele-spital din România.)

Județul Bacău a fost primul din România care a scos copii din instituții și i-a mutat în case de tip familial pentru maximum 10 copii. Guth a făcut parte din echipa care a pilotat programul pentru 12 căsuțe și a văzut copiii din leagănul Onești înflorind după doar câteva luni de locuit într-un mediu în care li se acordau atenție și dragoste.”