Loader

Secția de Neuropsihiatrie Infantilă Popești

preventoriu copii

DESPRE

Istoric

Conacul Cantacuzino-Pașcanu-Sturdza a fost construit de către Alexandru Mavrocordat în anul 1894, în stil neoclasic, cu 36 de camere, pe locul unui alt ansamblu boieresc care data de la începutul secolului XVIII. 

Clădirea este compusă din parter, etaj și mansardă. În partea de Sud construcția are un turn cu trei niveluri cu un bosaj la nivelul parterului.

După venirea comunismului, în 1949 conacul a fost transformat în Preventoriu TBC pentru copii, apoi în secție de neuropsihiatrie infantilă.

În 1993, Fundația ll Chicco a obținut în mod oficial plasamentul a 14 copii și tineri preluați din secția de neurologie infantilă Popesti, într-o casă de tip familial pe care au construit-o. Stefania De Cesare, fondatoarea asociației, povestește că această instituție i-a schimbat viața. „La Popești trăiau vreo sută de copii și tineri cu dizabilități fizice și mentale într-o stare completă de abandon fiind victime ale violenței de toate tipurile.

Secția a fost desființată în 1994.

În anul 1998, conacul și 50 de ha au fost retrocedate prințului moștenitor Dimitrie Sturdza, intrând și în lista Monumentelor Istorice din județul Iași.

Context

Pentru mai multe informații despre termenul „nerecuperabil”, consultați Dicționarul Abandonului.

Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Popești și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.

Mărturii

Extras din mărturia donată pe 19 septembrie 2021 în cadrul campaniei Mărturii 21

„Când auzeam ceilalți copii țipând de suferință, când ne legănam că ne lipsea iubirea de mamă, că eram bătuți degeaba fără să fi făcut vreun rău și mai ales că ne speriau noaptea doamnele cu „lupu” că vine să ne mănânce, efectiv băga frica în noi, de aia câteodată am frică în viață, frică de oameni, de viitor, de singurătate, pentru că toate astea le-am adunat în mine din nefericire, au fost mari traumatisme.

Unii copii din aceste foste Preventorii au ajuns cu grave dizabilități, cum ar fi o fetiță pe nume Liliana care și-a pierdut vederea de la o simplă infecție oculară netratată corespunzător, a pierdut vederea într-un mod îngrozitor, ieșindu-i ochii din orbite, alți copii au murit, ori de bătaie, de foame, de hepatite sau mai grav arși de vii pentru că nu erau supravegheați. Iar cu acești copii am locuit în acest loc al groazei și am fost ca niște „frați”, am suferit împreună și nu îi voi uita niciodată cât trăiesc, chiar dacă eu am avut norocul de a trăi viața mai departe și a mă realiza.”

Extras din broșura Il Chicco:

„Mă numesc Elena și sunt la casa Barbara din 1993. După naștere mama m-a ținut cu sine 2-3 luni, după care m-a abandonat și am ajuns la orfelinatul din Popești, un loc foarte urât. Acolo femeile de serviciu mă țineau mereu în pat deoarece având probleme la picioare nu puteam să merg. (Elena s-a născut cu focomelie bilaterală la membrele inferioare). Tanti Ileana mă chema “șchioapa”.

Când în sfârșit la 9 ani am început să merg m-au pus imediat la muncă. Făceam curățenie, aranjam paturile, spălam copii care făceau pipi și caca. Iarna îmi înghețau picioarele. Plângeam căci nu mai puteam de durere și frig…La Popești mâncarea era puțină. Personalul mânca carnea și nouă ne lăsau doar grăsimea. Îmi amintesc că lingeam tălpile de la papucii celorlalți copii pentru că îmi era sete. Noaptea nu puteam dormi căci veneau șoareci în patul meu…Eram cam 90 de copii și aveam doar o doamnă ce ne supraveghea noaptea, ceilalți copii plângeau. Unii aveau dureri de dinți, de burtă sau de cap, dar majoritatea aveau dureri la suflet. Aproape toți ne temeam de întuneric și de ceea ce se întâmpla când lumina se stingea. Cei mari, băieți sau fete, ne trezeau noaptea să mergem la baie. Ne trezeau cu țipete și cu papuci aruncați în capul nostru. La baie mă temeam căci erau șobolani. Baia era departe de camera noastră și era întunecată.

Personalul se juca cu noi doar când venea inspecția, noi eram bucuroși căci mâncam mai bine dar personalul ne privea cu ciudă. Când doamnele au văzut că știu să împletesc m-au pus să le fac mănuși, șosete și fulare promițându-mi bani pentru munca mea. După ce am terminat munca nu mi-au dat nici un ban, apoi mi-au promis ca îmi vor da o bucată de ciocolată dar nici această promisiune nu au împlinit-o. Doamnele mă obligau să fur pâinea celorlalți copii și să o pun în dulapul lor, pentru ca mai apoi să o ducă acasă la fii și fiicele lor”

In arhiva

Mărturie
abandon copilărie instituționalizată marturii popesti