Copii infectați cu HIV
Unitatea sanitară din Vidra a fost înființată în 1978 și avea profilul de pediatrie pentru distrofici. La începutul anilor 90, erau instituționalizați la Vidra aproape 100 de copii preșcolari seropozitivi. În 1998, erau instituționalizați 86 copii seropozitivi.
Clădirea are o structură cu trei pavilioane la parter: Casa 1, Casa 2 și Casa Noastră- unde erau plasați beneficiarii cu dizabilități severe, dar anecdotic la începutul anilor 90 acest pavilion a fost folosit și ca o formă de pedeapsă pentru copiii tipici.
În 2023, CIA Vidra găzduia 15 persoane adulte cu dizabilități, seropozitive. Toți beneficiarii se află la Vidra încă din copilărie, iar dintre ei, cei cu dizabilități severe locuiesc încă de la intrarea în instituție în același pavilion denumit „Casa noastră”. Dintre cei 15 adulți instituționalizați, doar unul își cunoaște familia biologică, restul fiind abandonați la naștere.
Extras din „Asistența socială, medicală și cultural-educativ-recreativă a copiilor și tinerilor HIV/SIDA din România”, Monahia Maria Martha Bănulescu
„La începutul anilor `90, când în spitalul de copii din Vidra locuiau 94 copii preșcolari HIV/SIDA, localnicii din Vidra, legumicultori de profesie,stigmatizau pe micuții infectați cu HIV, pe motiv că le contaminează apele cu care ei își udau legumele”
Extras din intervenția senatorului Radu Feldman în Şedinţa Senatului din 7 octombrie 2002 :
„În Centrul de plasament nr. 7 sunt îngrijiţi 67 de copii – băieţi şi fete – între 8 şi 17 ani. Au fost aduşi la Vidra din toată ţara când aveau doar 2-3 ani. Toţi copiii sunt bolnavi de SIDA, infestaţi la naştere, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, când sângele administrat în spitale, în transfuzii, nu era testat. Doar 10% dintre copii sunt abandonaţi. Restul au familii. Dintre cei cu familii, 4-5 mai sunt vizitaţi cam o dată pe lună de cei de acasă. Pe ceilalţi, familiile i-au uitat. Nicuşor are parte de un regim singular: părinţii vin să-l vadă regulat, iar vacanţele şcolare şi le petrece acasă. Dintre cei 67 de copii, 43 sunt apreciaţi ca având posibilităţi intelectuale satisfăcătoare. Învaţă după manualele Ministerului Educaţiei până la nivelul clasei a IV-a. Nu există nici un program care să le asigure şcolarizarea pe mai departe sau măcar deprinderea unei meserii. Explicaţia rezidă în depăşirea speranţei de viaţă. După felul în care statisticile mai vechi înregistrau evoluţia bolii, aceşti copii trebuia să fi murit de mult.”
„George avea 9 ani când a fost adus în centru şi era rotund ca un pepenaş. S-a stins în 3 ani de zile. Când au aflat că a murit, câţiva băieţi s-au repezit la noptiera lui să-şi împartă hainele rămase. Un altul i-a avertizat: “Băi, nu i le luaţi, că vă duceţi după el!” Hainele au rămas în noptieră. La Vidra copiii nu vorbesc despre moarte.”
Extrase din raportul Human Rights Watch, 2006
„Gogu P. (nu este numele său real), un fost rezident al Centrului de Plasament Vidra în vârstă de şaptesprezece ani, ne-a spus, “Au făcut dosare false în care pretindeau că aveam probleme psihiatrice. Distrugeau viaţa copilului în acel mediu. Au trimis un copil la Spitalul [psihiatric] 9 pentru că ne porecleam şi ne băteam unii cu ceilalţi. Numai ca să şi facă vieţile mai uşoare ne-au dus la Spitalul 9 şi au cerut medicamente care să ne calmeze. Când o să împlinesc optsprezece ani o să merg şi o să cer să văd examenele medicale şi să-mi văd dosarul medical ca să văd ce mi-au dat. Voiau să vadă partea noastră rea. In Vidra nu ne luam medicamentele [pentru terapia ARV] pentru că doream să murim; am înghițit cuie ca să murim.”
„Ivan N. (nu este numele său real), un tânăr HIV pozitiv care trăieşte în Centrul de Plasament Vidra Nr. 7, a spus Human Rights Watch, “nimeni nu mi-a dat informaţii despre HIV. Am auzit despre transmitere- dacă te tai şi atingi altă rană sau dacă faci dragoste. Am auzit unii oameni cum vorbeau despre asta. Nu se face educaţie sexuală la noi la şcoală dar Doamna Monica [Bârlădeanu, directoarea Centrului Vidra] a spus că vor aduce pe cineva care să ne vorbească despre asta. Nici unul dintre copiii de la Vidra nu au relaţii sexuale acum aşa că nu ştiu dacă ar fi util să facem educaţie sexuală dar ar fi bine să avem mai multe informaţii despre transmitere unii ştiu despre asta, unii nu.” Stefan P. (nu este numele său real), care de asemenea trăieşte la Vidra, nu a putut numi o modalitate de prevenirea transmiterii HIV şi ne-a spus “nu ştiu cine ştie ce despre HIV sau cum se răspândește. Nimeni nu mi-a dat informaţii despre asta.” Stefan P. a spus că ce ştie, “a aflat de la alţi copii”
„Delia Goia, asistentă socială la Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor (n.a. actual Fundația Protagoniști în Educație), care este şi cercetător în echipa pentru studiul UNICEF a spus Human Rights Watch:
Numai câțiva copii au fost reintegraţi în familiile naturale de autorităţile publice. Unii au mers în alte instituţii şi alţii au mers la ONGuri. I-am monitorizat pe unii dintre ei dar nu ştim dacă autorităţile au urmărit ce s-a întâmplat cu copiii care au fost dezinstituţionalizaţi de la Vidra. De multe ori familiile naturale au venit la noi pentru informaţii privind felul în care pot obţine subsidii. Dacă ştiam familia înainte situaţia a fost mai bună dar în multe cazuri copiii au fost trimişi în autobuz la familii care nu erau pregătite pentru ei. Am avut două astfel de cazuri cu probleme serioase de reintegrare: familiile nu au fost informate despre tratament sau despre felul în care HIV este transmis şi copiii nu s-au simţit bine dar familiile nu au ştiut ce să facă. Statul nu a ajutat în nici un fel familiile care au primit copiii înapoi. Acestea sunt familii sărace care nu sunt tratate bine de stat, nu ştiu ce întrebări să pună când au de-a face cu autorităţile şi sunt trimişi de la un birou la altul.”
„Nu cred că centrul ăsta poate fi pus în ordine, viaţa a fost aşa mereu în acest centru. Este o luptă pentru supravieţuire şi cei mai violenţi dintre ei primeau dulciurile şi excursiile. Asta este viaţa în instituţii mari şi personalul s-a obişnuit cu asta. Copiii trebuie separaţi în instituţii mai mici- case de tip familial, familii de asistenţi maternali.”
Pentru mai multe informații despre termenii „distrofie” sau „HIV”, consultați Dicționarul Abandonului.
Dacă ați copilărit, ați lucrat sau ați voluntariat la Vidra și doriți să contribuiți la documentarea acestui centru prin mărturii sau imagini de arhivă, vă rugăm să completați acest formular.
Potrivit unui interviu de documentare realizat de echipa MA în februarie 2024 cu Carmen Andreșoi, director executiv al Fundației Protagoniști în Educație care a dezinstituționalizat o parte dintre copiii și tinerii seropozitivi, „Vidra colecta copii din toată țara după ce erau depistați cu virusul HIV”.
Practic, copiii din leagăne și case de copii infectați cu virusul la finele anilor 80 și începutul anilor 90 în urma unor transfuzii primite pentru anemii severe, a unor vaccinuri sau injecții cu ace și seringi nesterilizate, ajungeau în mai multe spitale din țară, iar apoi erau instituționalizați la centrul Vidra. Pentru acești copii, după abandonul la naștere sau în copilăria mică, urma contractarea unui virus stigmatizant și izolarea în centrul Vidra împrejmuit cu sârmă ghimpată și gratii la ferestre. Izolați, copiii nu aveau parte de școlarizare, sau urmau o formă de învățământ în spital, dacă starea de sănătate le permitea, comunitatea locală fiind împotriva ieșirii lor din instituție în școala de masă, parcuri etc.
Carmen Andreșoi povestește că lipsa de informații în ceea ce privește virusul HIV era atât de mare, iar în acei ani accesul la tratament era de asemenea inconsecvent, astfel încât din perspectiva societății și a statului, educația era irelevantă pentru că „nimeni nu știa cât vor trăi”. Fundația Protagoniști în Educație a început sprijinul copiilor seropozitivi în 1996, restructurând pavilionul pediatric „Casa Doru” din Spitalul”Dr. Victor Babeș”, iar în 1998 susținând copiii și tinerii de la centrul Vidra și pregătindu-i pentru dezinstituționalizare, cu sprijinul UNICEF. 30 de tineri au fost mutați în case de tip familial din centrul Vidra.
După dezinstituționalizare, la începutul anilor 2000, tinerii au fost sprijiniți prin asistență socială și suport emoțional să reia școlarizarea și să dezvolte deprinderi de viață independentă, să se pregătească pentru piața muncii, mai întâi prin ateliere protejate și mai apoi în piața liberă, în situațiile în care starea de sănătate a permis.
Carmen Andreșoi povestește că inclusiv după dezinstituționalizarea unor tineri și acomodarea lor în case de tip familial, atitudinea personalului medical și a societății perpetua excluziunea. În 2010, a însoțit o tânără în calitate de asistent social la comisia medicală pentru confirmarea anuală a gradului de handicap. Tânăra purta o șapcă, era forma ei de protecție față de lumea din jur. Nu se simțea confortabil să fie privită direct în ochi. Medicul i-a reproșat lipsa de educație, a țipat la ea și apoi a întrebat-o peiorativ: „Cum era la voi acolo la Vidra?”. Printre lacrimi, tânăra a răspuns: „Cum a fost dintotdeauna: oamenilor le-a fost frică de noi”.
„Trebuie să înțelegem”, spune Carmen Andreșoi, „că starea lor fizică și dezvoltare era deosebit de precară. Erau tineri adolescenți dezvoltați fizic la nivelul de 10-12 ani. 1,35 m, 28 kg și multiple alte diagnostice dincolo de HIV. Mulți și-au dorit să muncească și unii dintre ei o fac și astăzi în piața liberă în România sau în străinătate, având drept de muncă parțial din cauza sănătății. Dar pentru alții comisia care evaluează capacitatea de muncă a dictat „fără drept de muncă” și s-au pensionat când a fost posibil”.
„Astăzi avem desigur generația 2. Cu educație, informații și suport, avem tineri de la Vidra care au devenit părinți și care nu au transmis virusul mai departe. Ne întâlnim și astăzi și lucrăm cu copiii lor în centrul de zi Wonder pentru copii cu dificultăți de învățare. După ani de izolare și acces precar la educație, nu-și pot sprijini copiii la teme pe măsură ce crește gradul de dificultate. Rănile trecutului sunt foarte mari și își fac cu greutate prieteni în afara cercului sigur care le cunoaște contextul. Au plecat marcați pentru toată viața de la Vidra. Această singurătate este atât de mare încât te doare și din exterior. Noi ca Fundație continuăm să le fim alături, ca o familie, pentru că doar pe noi ne au, dar nu vorbim public despre ei pentru a le proteja demnitatea. Au rămas însă copiii noștri. De la ei a început totul și nu i-am părăsit. Astăzi nu vor și nu pot să mai vadă acel loc. Este dramatic pentru că știu că au lăsat acolo colegi, prieteni, în unele situații chiar frați cu dizabilități severe care nu au mai ieșit din instituție.”
În 1990, din totalul cazurilor de infectare cu virusul HIV, 64 erau semnalate la adulţi şi 935 la copii, majoritatea proveniţi din sistemul de protecție. Astăzi, spune Carmen Andreșoi, nu avem niciun centru de îngrijire paliativă pentru HIV