Un workshop de storytelling a adus Muzeul Abandonului împreună cu un grup de ucrainence dornice să-și spună propriile povești. Le-am încurajat să povestească despre ce simt că e important de știut în această perioadă, ce le lipsește, ce au descoperit drag în România, ce le-a surprins, ce nu înțeleg, ce ar vrea să știe despre cei și cele care le-au susținut cu o vorbă bună, un zâmbet, transport, locuință sau prietenie.
Împreună cu întregul grup, am țesut harta întortocheată a drumurilor lor până în România, compusă din hârtiuțe colorate pe care autoarele au marcat numele sau descrierile celor pe care i-au întâlnit și nu-i vor uita niciodată.
Constelația gesturilor care au contat pentru autoarele noastre este compusă din oameni cu și fără nume. Fiecare contribuție a însemnat încă un strop de liniște și pace în această călătorie grea. Și-au dorit să povestească despre ei ca să păstreze aceste amintiri vii pentru urmașii lor.
„Dacă suntem parte din această istorie scrisă cu sângele oamenilor noștri, atunci vreau să fiu parte din această poveste”, spune Alla Denisova- Put.
„Războiul înseamnă durere și multă pierdere, dar oricât de rău ar fi, acest război ne aduce și prieteni noi, oameni noi, experiențe noi, locuri noi. Am aflat despre români că au avut puterea să ne dea apartamentele lor, pernele lor, uneori ultima bucată de pâine. Dar voi, românii, ce ați aflat despre noi?”, se întreabă Iryna Bilous.
„Trăim un exemplu de umanitate și curaj absolut de neuitat”, crede Olena Ilienko. „Solidaritatea în fața războiului reprezintă un simbol al forței și inteligenței noastre”.
„Nu-i voi uita niciodată pe acești oameni”, spune Vera. „Au ajutat într-un moment neașteptat când credeam că sunt singură. Nu am cerut nimic și totuși au venit spre noi. M-au învățat să accept ajutor pentru că aveam cu adevărat nevoie dar îmi era greu să mă obișnuiesc cu ideea. Ne-au arătat compasiune și înțelegere și mi-au transmis și mie același lucru”.
„Am învățat de la oamenii pe care i-am întâlnit că trebuie întotdeauna să dai o mână de ajutor și să nu aștepți nimic în schimb”, spune și Olena Lazarieva.
„Fără toți acești oameni, nu aș fi persoana care sunt astăzi”– Aliona Lazareva.
Însoțitorul de tren
Era 25 februarie, a doua zi după ce a început marele război. Am urcat într-un tren de noapte, de la Kyiv la Lvov. Oamenii stăteau în picioare, nu era loc și totuși acest om ne-a acceptat pe toți în tren, indiferent dacă aveam sau nu bilete.
Era un bărbat îmbrăcat cu o cămașă extraordinar de albă, iar el era extraordinar de calm. Calm precum apa mării când nu bate vântul.
I-a rugat pe cei cu bilete să fie înțelegători, să priceapă prin ce trecem, să se strângă. Ne-a găsit loc tuturor.
Toată noaptea, trenul a schimbat direcția, încercând să-și croiască drum printre avioanele de deasupra și exploziile de la sol. Auzisem aceste sunete numai în filmele despre al doilea Război Mondial. Fiica mea dormea, slavă Domnului, dar eu eram trează de spaimă. Însoțitorul știa ce se întâmpla, știa că trenul bâjbâia prin întuneric și căuta o rută sigură. Noi, călătorii, nu știam unde suntem sau unde o să ajungem. Îi căutam mereu privirea acestui însoțitor. La un moment dat, a venit însoțitoarea din vagonul de lângă. Această femeie arăta groaznic. I se vedea pe chip groaza. I-a șoptit ceva la ureche însoțitorului nostru și am prins norul care a trecut peste figura lui. L-am întrebat imediat ce vești a primit și nu a vrut să-mi spună. Făcea pe prostul, din nou calm. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, nici nu vreau să știu ce știa el.
Aș vrea să îl întâlnesc pe omul acesta și să îl întreb atât: CUM EȘTI? Ești bine?
Vânzătorul de la benzinărie
În acele zile, în Odesa exista o regulă: nu puteai să cumperi mai mult de 20 de litri de benzină pentru o singură mașină. Când am ajuns la benzinăria din Sarata, un mic orășel de lângă Odesa, am îndrăznit să întreb: „Pot să iau mai mult de 20 de litri?”. Omul de la pompă era un bărbat slab, cu părul scurt. Avea probabil vreo 35 de ani. M-a privit și a răspuns: „Da, sigur. Acum este război”.
Studenta din Galați
Tânără și cu părul șaten și lung. Ne-a ajutat să găsim un loc în care să dormim. N-am fi reușit fără ea.
Proprietarul unui motel din Constanța
Avea cam 50-55 de ani, înalt și blând, cu părul grizonant. Ne-a spus că putem să locuim trei zile gratis în hotelul lui.
Pediatra din Constanța
Era un spital de stat, iar doctorița avea părul scurt și blond. A înțeles că fiul meu avea pneumonie și ne-a internat imediat.
Proprietarii apartamentului în care locuim în București
Locuim de un an de zile în casa acestor oameni. Ne-au lăsat să avem și o pisică. I-am întâlnit pe Facebook și ne-au invitat să vedem apartamentul, fără să știe cine suntem. De cum ne-am întâlnit, mi-au pus cheile în palmă, fără să aibă nicio întrebare. Au avut încredere totală și nu-mi venea să cred că e real ce se întâmplă. Sunt oameni foarte buni.
Educatoarea
I-a fost alături fiului meu în ultimul an petrecut într-o grădiniță din România. Are un zâmbet superb.
Proprietarul apartamentului
Când am ajuns în București cu fiul meu, aveam un singur bagaj și mi se citea frustrarea în ochi. Sorin, proprietarul, ne-a adus absolut orice aveam nevoie și continua să întrebe dacă ne mai trebuie ceva. I-am spus că am nevoie de o slujbă, ca să cumpăr totul singură. M-a înțeles și m-a ajutat. Nu voi uita niciodată.
Doina, pictorița
Îi predă desen fiului meu și mi-a devenit prietenă.
Prințesa
Ela este actriță și este zâna fiului meu. Când și-a pierdut primul dinte, i-a dăruit o cană cu „Micul prinț”- povestea lui preferată- și aceeași carte, în limba engleză. Soțul meu îi citea această carte în fiecare seară și i-a citit-o chiar și în ultima noapte dinaintea războiului.
Gazda
Când am ajuns în România, gazda noastră ne-a așteptat cu cina și cu un pahar de vin și a stat cu noi, să nu fim singuri.
Antrenorul de tenis
Tenisul l-a ajutat pe fiul meu să recâștige o parte din normalitatea vieții de dinainte de război. Practica acest sport de la 14 ani. Claudiu, antrenorul din România, l-a primit la antrenamente fără să ne ceară niciun ban.
Profesorul de improvizație
Este omul care a adus ceva nou și neașteptat în existența mea.
Întrebări
Dincolo de constelația străinilor care au îmblânzit această perioadă, autoarele acestui material au țesut și propria constelație de întrebări pentru oamenii care le-au uimit cu bună-voința lor:
- Ce ai aflat despre Ucraina și despre noi? Această catastrofa ne-a unit. Locuim în apartamentele voastre, împărțim mâncarea, ne educăm copiii împreună. Cum ne vezi acum?
- Cum de ați avut încredere să dați cheile casei voastre unor oameni total necunoscuți?
- Cum decizi că poți să locuiești cu străini, să împărți cu ei aceeași bucătărie, să doarmă în paturile voastre? Eu nu m-aș fi gândit să primesc refugiați complet străini în casa mea. Cum?
- Ce pot să fac ca să fiu de folos?
- De unde vine nevoia de a ajuta? Este o vocație? Nu toată lumea a avut o catastrofă în viață și totuși ați înțeles
- Pare spontan și ușor să te oferi cu totul unor străine, dar cu siguranță nu este. Ce te-a învățat să fii așa?
Editor: Ana Maria Ciobanu
Ilustrații: Matei Udriște
Fotografii: Bodan Dincă