Lucrez în protecția copilului din anul 2000, dar privind înapoi, îmi dau seama că tot ce s-a întâmplat în viața mea după 1990 m-a condus, treptat, către acest domeniu. Imediat după Revoluție, au apărut materialele jurnaliștilor occidentali despre orfelinatele din România — imagini șocante, care ne-au zguduit pe toți. Pentru mine a fost cu atât mai greu de procesat, pentru că imaginea pe care o aveam despre un orfelinat era cu totul alta. În Onești, orașul meu, exista un astfel de loc și îmi aminteam perfect de infirmierele în halate albe, de copiii frumoși, îmbrăcați la fel, care ieșeau la joacă în curte. Așa că primul meu gând a fost: nu e posibil, nu poate fi adevărat, nu în România… Dar imediat după a venit și sentimentul acela clar, tăios: iar dacă este adevărat, atunci trebuie să facem ceva!
Chiar în 1990, sora mea plecase la studii în Norvegia, așa că primele ajutoare au început să vină de acolo. Ne-am implicat cum am putut, punctual, acolo unde era nevoie. Îmi amintesc că într-o zi am citit într-un ziar local despre o femeie care avea nevoie de un scaun cu rotile, pentru că nu se putea deplasa. Am pornit să i-l ducem, deși știam doar numele și satul în care locuia. Ceea ce am descoperit pe drum a fost pentru mine un moment de cotitură: am realizat cât de multe persoane cu dizabilități trăiau într-o comunitate atât de mică. Era o realitate de care nu aveam habar. Nu știam că în țara mea, în spatele unor case obișnuite, se ascund atâtea vieți invizibile. Și mai ales că felul în care trăiau nu era nici pe departe potrivit. Nu erau legați de pat, cum văzusem în reportajele jurnaliștilor străini, dar nici nu trăiau în condiții demne. Erau complet izolați de restul comunității și niciunul nu era inclus în vreo formă de învățământ sau de muncă. Era ca și cum nu existau.
Apoi am simțit nevoia să văd cu ochii mei dacă ceea ce arătau jurnaliștii străini era într-adevăr real. Cel mai aproape de noi era Căminul Spital de la Ungureni. Recunosc că nici nu știam exact unde se află pe hartă și, sincer, nu eram pregătită pentru șocul pe care urma să-l trăiesc. Am plecat acolo împreună cu sora mea și un grup de voluntari din Norvegia, ducând câteva ajutoare. Însă ceea ce ne-a întâmpinat la intrare a fost ceva ce nu pot uita nici azi: plânsete, zbierete, o atmosferă greu de descris, în care nu mai știam ce aud și ce văd. Era un spațiu de coșmar. Îmi amintesc cum am ieșit din clădire și ne-am oprit în față, cu toții, ca să plângem oroarea care nu mai era doar pe ecran sau în ziare — fusese acolo, în fața noastră, reală și dureroasă. Nu aveam cum să știu, atunci, că acel loc urma să devină piatra de încercare a carierei mele. Și că, ani mai târziu, alături de Fundația SERA România, urma să revin acolo nu ca simplu martor, ci ca parte din echipa care a reușit să-i scoată pe acei copii de acolo.
Aveam 30 de ani și tocmai văzusem ceva ce nu mai puteam da uitării. Simțeam, foarte clar, că nu mai exista cale de întoarcere. Atunci, împreună cu sora mea, ne-am pus în gând că trebuie să facem ceva pentru această parte de Românie despre care nu știusem mai nimic până atunci. Îmi amintesc că în seara aceea am rămas la povești cu prietenii noștri din Norvegia și Marea Britanie, încercând să desenăm, cumva, un viitor posibil pentru copiii din acele instituții. Vorbeam despre cum ar putea fi recuperați, despre ce soluții educaționale sau de reintegrare familială s-ar putea construi.
La acel moment, nici eu și nici sora mea nu aveam o pregătire în domeniu. Ea terminase geologia, eu turismul. De ce am simțit că trebuie să facem noi ceva? Încă nu am un răspuns limpede. Dar știam amândouă, cu toată ființa, că nu putem lăsa ce văzuserăm la Ungureni sau la Dărmănești să rămână uitat. Așa am început să învățăm, pas cu pas, sistemul. Și am înțeles ce ar însemna, cu adevărat, să putem ajuta. Primul pas a fost crearea unui centru de recuperare, un centru de zi, la Onești, în 1992. Apoi, în 1994, am deschis o școală specială — pentru că eram obsedată de ideea că nu există soluții reale pentru copiii atipici. Între timp, începeau să apară și din partea statului inițiative — Ministerul pentru Persoanele cu Dizabilități, diverse direcții ale Ministerului Învățământului — și, în unele locuri, am întâlnit oameni impresionați de entuziasmul nostru, care au început să ne sprijine cum au putut.
Cu cât reușeam să atragem mai multe resurse — financiare, instituționale, umane — cu atât descopeream câte lucruri mai erau de făcut. Oriunde te uitai, sistemul era în colaps. Copiii erau tratați necorespunzător, iar soluțiile lipseau sau erau formale. Așa că mergeam din aproape în aproape, acolo unde se putea interveni, acolo unde era mai mare nevoia. Între timp, mi-am dat seama că ceea ce făceam nu era doar un efort de moment, ci un drum în toată regula. Începeam să înțeleg că acesta era domeniul în care voiam să rămân, și nu doar eu, ci și sora mea. Așa că ne-am apucat din nou de școală. Am terminat amândouă Psihologia, apoi am continuat cu studii în managementul sectorului non-profit, pentru că totul devenise mult mai complex, iar responsabilitatea creștea de la an la an.
Apoi a apărut instituția Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, și în acest nou context, mi s-a propus să schimb perspectiva: să nu mai lupt pentru copii din afara sistemului, ca reprezentant al unui ONG, ci din interiorul lui. A fost un moment de răscruce. Și exact atunci, în același context, a apărut în viața mea Fundația SERA România și, odată cu ea, Bogdan Simion.
Trebuie spus că nu doar căminele-spital erau locuri unde copiii nu primeau îngrijirea potrivită — acolo era, într-adevăr, urgența cea mai mare. Dar oriunde mergeai, chiar și într-un orfelinat „obișnuit”, îți dădeai seama în primele minute că ceva nu era în regulă. Copiii stăteau prea mult în pat, nu exista interacțiune reală cu ei, nu aveau un program educațional adaptat, nici activități de joacă, iar hrana — atât ca tip, cât și ca mod de administrare — era departe de ce ar fi trebuit să fie. Adevărul e că, pe unde mergeam, era ceva care trebuia schimbat.
În toate aceste încercări m-am bazat, constant, pe sprijinul Fundației SERA România și al colegilor de la DGASPC Bacău. Am început mai întâi cu proiecte de igienizare și modernizare, pentru că multe dintre instituții erau complet improprii pentru copii — iar aici, SERA a avut un rol esențial. Dar nu era suficient să schimbăm doar pereții. A fost nevoie să formăm oameni, să reformăm echipe și, uneori, să luăm decizia grea de a schimba personalul. Am înțeles repede că nu ajunge doar să aduci metode noi sau să ții training-uri despre ce înseamnă o îngrijire firească și umană a copiilor. În unele cazuri, pur și simplu, anumite persoane nu erau potrivite pentru acest tip de muncă — și a trebuit să ajustăm întreaga structură a echipei.
Apoi a trebuit să reducem numărul copiilor din instituții. De exemplu, în orfelinatul din Onești se aflau peste 200 de copii. Nu aveam buget, clădirea era veche, copiii dormeau în paturi de fier — erau foarte multe probleme urgente de rezolvat. În același timp, sistemul de protecție a copilului trecea printr-o tranziție haotică. Se făceau modificări majore: bugetul, de pildă, a fost transferat de la minister către consiliile județene, care aveau deja resurse limitate. Astfel, din lipsa fondurilor necesare pentru instituțiile dedicate copiilor, situația s-a agravat. Au fost vremuri extrem de dificile, în care SERA România a reușit să fie o oază de normalitate și speranță.
Și tot alături de SERA m-am întors în primul punct de cotitură al acestei povești, unde cu aproape 10 ani în urmă ajunsesem ca simplu voluntar, iar acum mi se cerea să coordonez evaluarea copiilor din Căminului Spital de la Ungureni, în baza căreia să se închidă instituția. Acum reintram la Ungureni din poziția de psiholog, de lucrător al DGASPC și colaborator al Fundației SERA, dar situația era la fel de gravă și efectul era același, nevoia de a ieși din instituție să plâng de disperare. Nu era clar de ce mulți dintre acești copii ajunseseră să fie etichetați ca nerecuperabili. Ororile de la Ungureni erau tot acolo, deși tot felul de ONG-uri încercaseră în acest ultim deceniu să ajute copiii, atât cât puteau, dar mentalitatea echipei de la căminul-spital era tot cea din 1990 și sumele alocate de stat erau la fel de mici. Am început să elaborăm planul, câți copii puteam să trimitem în adopție și erau eligibili, câți și dacă puteau să se întoarcă în familie, restul am decis să fie transferați de la Ungureni la Onești, dar nici nu îmi imaginam cât de greu va fi acest proiect, desfășurat între 2001 și 2004.
Lucram în paralel la îmbunătățirea condițiilor de trai în instituția din Ungureni, cât și la pregătirea tuturor etapelor necesare reintegrării, adopției și transferului lor. Pregăteam în același timp spațiul de la Onești pentru primirea copiilor de la Ungureni. Pentru toate aceste etape era nevoie de resurse și peste tot am apelat la SERA România. De pildă, au finanțat la Onești modificarea integrală a unui pavilion, care urma să acomodeze venirea copiilor de la Ungureni. Dar au fost foarte multe investiții, pentru că așa cum spuneam, oriunde te uitai era nevoie de reparat sau restructurat ceva.
Între timp, centrul de zi de la Onești era deja unul modern, care avea logoped, psiholog, specialist în terapie ocupațională și educațională, pentru copii cu autism și dizabilități. Transferul în sine a fost teribil de greu, cei 40 de copii au fost selectați de cei de la Ungureni. Am decis să îi transferăm, pentru siguranța lor, în tranșe de 20. Am rugat ca la sosirea convoiului de transfer copiii să fie pregătiți fizic și psihologic, să fie anunțați ce urmează să se întâmple. Din păcate, nimic din aceste etape nu fusese parcurs. Copiii au avut numele trecute cu pixul pe mână, ca să îi recunoaștem, ceva ce îmi aducea în minte lagărele de concentrare. Erau copii care nu fuseseră niciodată afară sau într-o mașină. Nivelul de agitație pe care îl manifestau era maxim, atât sonor cât și fizic. Șoferii care ne ajutau la transfer erau complet șocați de ce se întâmpla. Cumva, balansul mașinilor i-a liniștit pe unii dintre copii, dar alții au țipat pe tot drumul de la Ungureni la Onești, mai bine de o oră, pentru că nu recunoșteau nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor.
Odată ajunși la Onești am avut nevoie de ore bune să-i liniștim, aveam cam doi oameni la fiecare copil, pentru a putea să-i menținem în siguranță, să putem să-i spălăm sau să-i hrănim. Copiii fuseseră spălați la comun până atunci, cu furtunul, și primele dăți în care am încercat să-i spălăm individual, în cadă, a fost un alt șoc pentru ei și alt moment de traumă. Fiecare etapă dura enorm, trebuia să avem răbdare, să le câștigăm treptat încrederea. La fel a fost și cu hrana, pentru că mulți dintre ei nu mâncau și apoi am realizat că ei știau să mănânce doar din căni de metal, nu din farfurii și nu cu linguri. Așadar, vă spun toate acestea ca să nu uităm cum au fost începuturile, să nu ni se pară că aceste închideri de instituții, mai ales de cămine-spital, erau ușoare. Și apoi să vă imaginați că SERA a închis 31 din toate cele 34 de cămine spital de pe teritoriul României, deci acest proces dureros și lipsit de predictibilitate a fost repetat de zeci de ori.
Adaptarea acestor copii, toți 40, a durat aproape 2 ani de zile. Și poate cel mai greu nu a fost lucrul cu copiii, ci cu comunitatea, pentru că a fost foarte dificil pentru ei să accepte că vin atâtea persoane cu dizabilități în Onești. Rezolvarea a venit însă tot de la niște copii, pentru că am lucrat cu voluntari din licee, care au venit să petreacă timp cu copiii noștri și asta a generat un nou tip de acceptare și incluziune la nivel comunitar. Am ajuns cu incluziunea până în punctul în care acești copii cu dizabilități au susținute spectacole pe scena casei de cultură din Onești… așadar un drum lung, pe care l-am parcurs alături de Fundația SERA România. Nici nu cred că am realizat atunci ce succes a fost că fiii și fiicele unor oameni care nu acceptau copii cu dizabilități în localitatea lor veneau voluntar să se ocupe de copiii de la Ungureni, ducând această acceptare cu ei, acasă, la familiile lor.
Dar totul a fost teribil de greu. La un moment dat, la Onești, au fost câțiva ani în care, de la DGASPC, nu mai aveam bani suficienți nici pentru mâncarea copiilor. Bugetul pur și simplu nu ajungea. A trebuit să ne împrumutăm, să inventăm soluții din mers. Norocul nostru a fost că directorul Rafinăriei din Onești ne-a sponsorizat o parte din alimente. De Crăciun, îmi amintesc perfect: tot personalul a gătit acasă câte ceva și a adus la centru, ca măcar de sărbători copiii să aibă parte de puțin belșug. Vedeți, uneori nu e vorba despre „sistem”, ci despre oameni. Și uneori, etichetele pe care le punem — asupra celor care lucrează în sistem, asupra copiilor — sunt complet greșite. Viața are un mod subtil, dar puternic, de a ne arăta că, atunci când oferi o șansă reală, binele acela poate să se multiplice. Îmi vine în minte exemplul a două surori care au ajuns la noi cu eticheta de „copii cu dizabilități”. Fuseseră găsite cerșind într-un cimitir, înghețate. Au fost aduse la centru în stare gravă. Dar una dintre ele a terminat Asistență Socială, cealaltă — Turism. Sunt amândouă absolvente de facultate, iar una dintre ele se căsătorește curând. Una dintre fete mi-a mărturisit, mai târziu, că pentru ea cel mai important lucru a fost programul de voluntariat comunitar, prin care familiile puteau lua acasă copii din centru, în weekend. Este o procedură astăzi destul de controversată, dar pentru ea a fost esențială. Acolo a văzut, pentru prima dată, cum funcționează o familie. Și acel model i-a rămas în minte, l-a purtat cu ea și a încercat, mai târziu, să-l reconstruiască. A fost, poate, cel mai important contact al ei cu o lume mai largă decât cercul îngust al îngrijitorilor din instituție.
Uneori, nevoile copiilor ieșeau din orice fișă standard. Erau din zone în care nu puteam nici măcar concepe să cer sprijin de la stat. De exemplu, rochii pentru balul de absolvire al unor liceene. Fete care își doreau și ele să se simtă ca orice altă fată: frumoase, aranjate, cu părul coafat, unghiile făcute, un pic de machiaj… Am încercat mereu să găsim o soluție, să le oferim acel moment de normalitate, de demnitate, de apartenență. Și mereu SERA ne-a fost alături în astfel de proiecte atipice dar esențiale.
Tot alături de Fundația SERA România, am construit două case de tip familial și un centru de recuperare. O întreagă istorie trăită împreună cu acești oameni. Iar tot ce v-am povestit până acum s-a întâmplat doar în jurul meu, dar Fundația SERA a lucrat în toată țara, cu mulți alții ca mine, alături de care au pus bazele serviciilor sociale și, mai ales, ale standardelor care au făcut posibil ca aceste servicii să funcționeze așa cum trebuie.
Doar prin aceste standarde s-a putut realiza o schimbare sistemică, la nivel național. SERA România a pornit această mișcare și a reușit să adune în jurul ei o bună parte din zona non-guvernamentală, prin FONPC. Apoi au construit punți spre instituțiile statului și cred că, inclusiv prin munca lor, standardele oficiale au fost împinse spre un nivel mai apropiat de ceea ce ar trebui să fie.
Dincolo de închiderile de instituții și intervențiile de modernizare, o parte foarte importantă din ce au făcut a fost formarea personalului. Pentru că, odată ce noile servicii au fost create, era esențial ca ele să fie administrate la standardul la care fuseseră gândite. De pildă, sprijinul lui Evelyne Soyez — faptul că SERA a adus în România un profesionist atât de valoros, care a format sute de kinetoterapeuți — chiar a schimbat felul în care ne raportăm la îngrijirea copilului în România. A fost o schimbare profundă, care a lăsat urme și eu am văzut concret, pe copiii din centrul meu, ce impact au avut asupra lor toate aceste schimbări.
Revenind la anvergura activității SERA România și, mai larg, al ONG-urilor în acei ani de început, trebuie să spun sincer: nu cred că Statul Român ar fi putut gestiona, de unul singur, acest capitol dramatic al copiilor instituționalizați fără sprijinul sutelor de ONG-uri implicate. Și mai e ceva important de spus: multă vreme, practic până după 2010, finanțarea acestor organizații a venit aproape exclusiv din afara țării. Donatorii individuali din România, la fel și companiile prin programele de CSR, pur și simplu nu erau pregătiți să susțină genul acesta de intervenții.
Mai mult decât atât, aceste ONG-uri au creat foarte multe locuri de muncă. Și nu știu dacă conștientizăm cu adevărat cât de important a fost și acest lucru. Poate că, la nivel de societate, ne-a fost greu să ne implicăm și pentru că e aproape imposibil de acceptat că așa ceva s-a întâmplat, cu adevărat, în propria noastră țară.
Dar trebuie spus răspicat: toți acești bani care au venit din afară au fost pentru a rezolva problemele României. Sprijinul Uniunii Europene, al organizațiilor internaționale, al fiecărui ONG care și-a făcut treaba cum a putut — toate acestea au fost, într-un fel sau altul, pentru România. Statul Român cred că ar trebui să decoreze toate aceste ONG-uri care au ținut câmpul de luptă în aceste decenii post-comunism.
Iar ce a făcut SERA România în acești 30 de ani depășește cu mult intervențiile punctuale sau acțiunile de restructurare. Ei au creat, cu adevărat, o altă mentalitate. Nu doar în rândul profesioniștilor sau în interiorul instituțiilor statului, ci chiar și în zona medicală — unde, înainte de intervenția lor, aproape nimeni nu se gândea că acești copii ar trebui tratați. Cu sprijinul lor s-au realizat premiere medicale, cu sprijinul lor au fost salvați mulți copii. Și, poate la fel de important, cu sprijinul lor au fost formați mulți profesioniști care duc astăzi mai departe o altă viziune asupra îngrijirii copilului.
Tot alături de SERA am reușit să ducem în asistență maternală copii cu dizabilități. Din cei 40 de la Ungureni, cel puțin 10 au ajuns într-o casă a lor, ceea ce a fost foarte important. Așadar, am lucrat pe multiple paliere, de la închidere de instituții la restructurarea de servicii vechi, deschiderea de noi instituții, lucrul cu comunitatea, permeabilizarea limitărilor sistemului. Și deschiderea unor noi oportunități pentru familiile cu astfel de copii, care nu aveau niciun fel de suport și pentru care cheltuielile de întreținere erau colosale. Tot ONG-urile s-au ocupat să le pună la dispoziție echipamente, materiale asistate, terapii ocupaționale sau fizioterapie. Deci sunt foarte multe lucruri care au fost create și aduse în normalitate în ultimii 30 de ani.
Fundația SERA, dincolo de faptul că a închis zeci de instituții, cele mai mari instituții ale României, a creat standarde de funcționare ale serviciilor de suport pentru acești copii vulnerabili. A fost un drum teribil de lung și de greu și a fost construit totul de la zero.
Întorcându-mă acum 35 de ani, cei mai mulți români, când au văzut filmele despre căminele spital din țara noastră au considerat că sunt minciuni, că este o manipulare menită să strice imaginea țării noastre. Și poate este de înțeles reacția lor, în șocul social, cultural și politic de atunci. Dar acum considerăm, în continuare, că cineva minte și ne implicăm la fel de puțin și preferăm să considerăm că este o minciună, deci nu învățăm nimic din tot răul petrecut sub ochii noștri. Între timp, sper că am reușit, prin tot ceea ce am făcut, să împuternicim acești copii, să le oferim șansa la viață. Și sper chiar să aibă suficientă putere cât într-o zi acești copii să dea în judecată Statul Român pentru tot ceea ce au îndurat.
