Din primele zile post-revoluție am doar imaginea acelui copil supranumit „Gavroche de România”, puștiul simbol al libertății, care flutura steagul cu stema tăiată. Eu eram atunci în anul IV la medicină și fusesem chiar în piața de la Comitetul Central, unde am trăit în direct momentul plecării lui Ceaușescu cu elicopterul.
O conexiune, totuși, cu această categorie de copii abandonați am avut în timpul studenției, când făceam practică în cadrul facultății de pediatrie, care apoi a fost desființată. Făcusem stagii de puericultură la Leagănul nr. 1, adică Leagănul Sfânta Ecaterina, în anul 1987.
Apoi, când am terminat facultatea și am devenit rezident, am intrat în contact cu copii din instituțiile de protecție, care aveau probleme grave. Eu fiind chirurg, am început să întâlnesc cazuri din ce în ce mai complicate, foarte diferite de ce văzusem în spațiul Leagănului nr. 1, care era totuși un fel de instituție de protocol. Copiii erau internați, tratați, cazurile care veneau erau uneori grave, dar nu aveam o imagine a dimensiunii acestei povești. Se făcea pentru ei tot ce se putea, dar nu pot să spun că printre colegii mei cineva a avut vreun interes special să afle de unde vin, cum trăiesc, ce se întâmplase cu ei.
„Eram un medic tânăr la acea vreme, care se pregătise să salveze vieți. Când intram într-un astfel de spațiu, simțeam că voi muri acolo, pe loc, de groaza lucrurilor pe care le vedeam”.
Apoi, când am terminat facultatea și am devenit rezident, am intrat în contact cu copii din instituțiile de protecție, care aveau probleme grave. Eu fiind chirurg, am început să întâlnesc cazuri din ce în ce mai complicate, foarte diferite de ce văzusem în spațiul Leagănului nr. 1, care era totuși un fel de instituție de protocol. Copiii erau internați, tratați, cazurile care veneau erau uneori grave, dar nu aveam o imagine a dimensiunii acestei povești. Se făcea pentru ei tot ce se putea, dar nu pot să spun că printre colegii mei cineva a avut vreun interes special să afle de unde vin, cum trăiesc, ce se întâmplase cu ei.
Dar mai târziu am început colaborarea cu Fundația SERA România și am intrat în cămine-spital, pentru a face evaluările copiilor. Atunci am înțeles.
Eu veneam dintr-o altă realitate. Nu mi-am putut explica ce se întâmpla, cum puteai să te complaci, să tolerezi acel nivel de abuz. Am vizitat foarte multe astfel de instituții în colaborarea cu SERA, pentru că era nevoie de evaluări medicale complexe și era dificil să îi transporți pe copii, mai ales că vorbim de sute în fiecare instituție. Așa că cel mai simplu era să merg eu acolo și să facem o listă de priorități ale intervențiilor.
Am fost în multe cămine-spital și eram un medic tânăr la acea vreme, care se pregătise să salveze vieți. Când intram într-un astfel de spațiu simțeam că voi muri acolo, pe loc, de groaza lucrurilor pe care le vedeam. Aceasta era senzația, era copleșitor. Dincolo de faptul că ți se rupea sufletul, era ceva care te paraliza, te distrugea emoțional. Atmosfera era atât de apăsătoare, de grea, de tristă, de inumană, că nici măcar nu trebuia să vezi copiii, doar când pășeai în instituție simțeai cu toți porii oroarea acelui loc. Mirosul, zidurile, cimitirul care creștea de la o vizită la alta, erau ceva ce nu pot descrie în cuvinte.
Și totuși erau resurse, când le ceream diverse materiale deschideau dulapurile aflate sub lacăt și îmi dădeau ce aveam nevoie. De ce nu foloseau aceste materiale și în afara vizitelor mele? Nu pot pricepe. Era și mâncare, vedeam de pildă ciocolată, dar nu ajungea nimic la copii, totul era închis în dulapuri.
Copiii erau legați și atașați de paturi cu cârpe, ca să stea cuminți. Și când veneam în vizită erau obligați să stea nemișcați și cu păturica impecabil netezită, fără pliuri, să nu ne deranjeze…ca și cum toate celelalte care erau în jur erau absolut normale, doar păturica aceea ar fi putut deranja, cu pliurile ei.
Totul era de un absurd oribil, eu nu veneam într-o inspecție la o unitate militară, eu veneam ca medic, într-un cămin-spital, să ajut copiii. Dar așa considerau ei că trebuiau să se prezinte în fața unei vizite de la București. Nu lipsurile erau problema, ci mentalitatea oamenilor. Părea că empatia lor era amputată de munca asta într-un spațiu care te anestezia emoțional.
Încerc să găsesc o explicație pentru ce se întâmpla acolo, ce poate fi în mintea unui medic sau a unei infirmiere care decide să lege cu lanțuri și cu lacăte niște copii de băncuțele din curtea unde îi scoteau la soare? Lucrurile acestea le-am văzut cu ochii mei, nu într-o vizită surpriză, ci într-una anunțată, semn că nu li se părea nimic anormal. Când întrebai de ce îi țin așa spuneau că nu îi pot supraveghea pe toți și altminteri riscă să se rănească. Aceste spații erau similare unor lagăre de exterminare, un fel de Auschwitz pediatric, dacă ne putem imagina așa ceva.
La nivelul întregii societăți eram destul de neștiutori referitor la persoanele cu dizabilități: dacă și unde acestea existau. Ele erau ținute în izolare, dacă nu în instituții, atunci în case și familii. Știu două exemple foarte apropiate, unul în blocul unde locuiau părinții mei, la etajul doi, unde exista un copil cu tetrapareză spastică. Îl auzeam din balcon țipând, atunci când voia să exprime ceva, dar cam atât știam despre el. Apoi, când m-am mutat cu soțul meu, la scara vecină era un copil cu aceeași afecțiune, care îmi făcea cu mâna când parcam mașina. Aveam această comunicare scurtă de fiecare zi, dar niciodată nu i-am văzut pe niciunul dintre ei ieșind de-a lungul anilor, dincolo de zidurile apartamentului. Așa cred că s-a întâmplat, în general, cu copiii atipici ai României. Astfel, la apariția reportajelor occidentale despre copiii neștiuți ai României, oamenii nu au reacționat mai deloc, au rămas într-un soi de amorțire. Nu știam ce să facem cu această informație.
Am aflat despre Fundația SERA de la o kinetoterapeută franceză, Evelyne Soyez, un om care a avut un impact incredibil pentru acești copii ai României. Cred că mult din ceea ce am reușit să realizăm în spital i se datorează în mare măsură ei și tenacității ei incredibile. Am reușit să ne ocupăm de copiii cu handicap sever și să dezvoltăm un salon dedicat lor, să avem personal specializat care era plătit de SERA și care lucra exclusiv cu acești copii, cu infirmiere care erau prezente 24/24. Aveam patru paturi în acel salon, dar nevoia era mult mai mare, așa că jucam un fel de tetris al programărilor, ca să reușim să ajutăm cât mai mulți copii.
Infirmierele din această echipă erau atât de dedicate, încât au fost copii care au învățat să meargă alături de ele, care au învățat să scrie, să râdă, să se joace sau să tricoteze, fiecare de ce avea nevoie. Ne ocupam de aniversările lor, de nevoile lor și de bucuriile lor. În acel salon s-au întâmplat multe premiere: primi pași, prime râsete, primul tort sau cadou, primele cântece. Era ca un mic „acasă”, în mijlocul unui spital, un spațiu de bucurie într-un loc unde și un adult pășește cu teamă, ca să nu mai spun de un copil venit dintr-un astfel de mediu instituționalizat, cu probleme ce necesitau intervenții chirurgicale și tratamente deloc plăcute. Și totuși, acest salon SERA a fost un mic miracol pentru toți cei care au trecut pe acolo: medici, asistente, infirmiere și mai ales copii. Pare o antiteză: aceste boli cronice cu tratamente lungi și grele veneau la pachet, pentru acești copii cu un mediu blând și bun, altfel decât tot ce primiseră până atunci, în care ei înfloreau, la propriu.
Mare parte dintre afecțiuni erau din naștere, multe infirmități motorii cerebrale, deci copii care au fost în hipoxie la naștere, datorită unei circulări de cordon ombilical, fiind afectați sever. Mulți nu aveau potențial să meargă vreodată sau să evolueze prea mult și cred că acest diagnostic era cel care de multe ori împingea familia la abandon, era foarte greu să te ocupi de așa un copil în acele vremuri, atât financiar cât și emoțional.
Erau și multe patologii iatrogene, deci induse de personalul medical, și ani buni am operat multe sechele ale injecțiilor care erau făcute în coapsa copiilor, cu antibiotic, așa cum nu se mai făceau nicăieri în lume. Aceste injecții provocau niște retracții de mușchi cvadriceps, care deformau complet membrul inferior, iar copilul ajungea să aibă un genunchi întors pe dos.
În cămine-spital incidența era mare, poate și pentru că această etichetă de irecuperabil îi făcea să își dea interesul mai puțin. Dacă nu era nimic de recuperat, atunci de ce să se mai chinuie?
Noi am reușit să le recuperăm, e adevărat, cu intervenții chirurgicale complexe, cu recuperare post-operatorie, dar erau rezolvabile. Apoi ne mai veneau copii cu malformații faciale, multe buze de iepure și fante palatine, pe care le-am operat pentru multă vreme alături de prof. Enescu.
La finalul unui astfel de parcurs, copilul nu mai voia să se întoarcă în instituție și aici venea partea cu adevărat foarte dificilă. Cu toate intervențiile chirurgicale, cu toată durerea, aici întâlneau blândețe și afecțiune, ceva ce ei nu primiseră anterior. Efectiv numărau zilele până la următoarea vizită în spital și asta spunea totul despre ce trăiau dincolo. Nu este profesionist să te atașezi emoțional, dar este imposibil să nu o faci, iar despărțirea era mereu dificilă, ne atașam unii de alții.
Mă gândesc la Denis, un micuț care a fost mâncat de șobolani, noaptea. L-au desfigurat, i-au distrus toată fețișoara, a stat în spital luni de zile. Am făcut atunci lucruri în premieră, pentru că orice reconstrucție la vârsta aceea, era practic imposibilă. O refacere definitivă nu se putea realiza, pentru că trăsăturile sunt în continuă evoluție, fața crește odată cu vârsta. Dar am făcut tot ce am putut și s-au realizat operații în serie, în fiecare an, a fost un caz absolut impresionant. Și a mai fost Elisabeta, o adolescentă, care continua să vină la noi și după 18 ani, deși în mod normal nu mai avea dreptul să fie tratată la pediatrie, dar era copilul nostru deja. Ea avea o paralizie flască, a fost împinsă de mamă pe scări și s-a secționat măduva spinării. Elisabeta noastră a învățat să tricoteze cu infirmierele, ne desena, ea cerea să se întoarcă în spital doar ca să poată sta cu noi și cred că toate dificultățile adolescenței și le-a trăit alături de noi. Mai am încă niște domnișoare cu care țin legătura și au terminat facultatea între timp. Și mai vorbesc cu infirmierele de atunci, am rămas în legătură.
Eu am lucrat alături de SERA din 1999 până în 2011, când am plecat definitiv în Franța. Pot spune cu ușurință că am lucrat cu peste 1000 de copii. Toate congresele, informațiile, dotările care au venit către noi, au creat o imensă evoluție pentru o întreagă generație de medici specialiști, mă refer aici la specialitatea mea de chirurgie pediatrică. Ne-a permis să evoluăm pe repede înainte și ceea ce noi am câștigat atunci, am putut utiliza mai departe pentru toate patologiile și pentru toți copiii care ne deveneau pacienți. Ne-am apropiat într-un timp record de standardele, protocoalele și tehnicile folosite la acel moment în Europa. Fiecare dintre noi, cei din echipa susținută de SERA România, a putut ajunge la seminarii, congrese, cursuri. Acolo am învățat lucruri noi, pe care apoi le-am adus acasă și le-am implementat nu doar pentru copiii SERA, ci pentru toți copiii care veneau la noi. A fost un progres imens.
Noi suntem foarte deschiși să învățăm din surse variate, fie că sunt protocoale din America, Anglia, China…un medic român va fi mereu tentat să încerce lucruri noi. Poate că din punct de vedere material nu avem peste tot acces la tot ce ne trebuie, dar totodată în România am văzut chirurgie spinală robotică înainte să văd în Franța, cum face de pildă Alexandru Thiery. Poate la empatie mai avem lipsuri, dar asta pot spune la nivel general, pentru că din fericire, colegii mei din România, cei alături de care am lucrat, erau de un nivel excepțional și la acest capitol.
Cred sincer că dacă nu ar fi fost SERA și alte ONG-uri similare, la peste 35 de ani de la revoluție nu am fi fost foarte departe de situația găsită în 1989. Le datorăm enorm, ca națiune, rolul lor a fost esențial. Cred că 90% din schimbarea realității copiilor cu handicap și a copiilor instituționalizați din România a fost realizată de ONG-uri, cel puțin financiar. În rest, statul a intervenit pe palierul legislativ, tot cu sprijinul societății civile.
Avem nevoie să ne dezvoltăm, ca societate, pe palierul empatiei și responsabilității sociale, pentru a schimba ceva în România. Purtăm, la nivel colectiv, această traumă a copiilor pe care eu îi vedeam în anii 90 în căminele spital, chiar dacă aceste instituții nu mai există astăzi. Încă nu cunoaștem dimensiunea acestei tragedii, a copiilor abandonați în instituții sau în familia extinsă, într-o Românie care încerca să supraviețuiască unor vremuri foarte grele. Vom vedea dimensiunea acestei povești în următorii ani sau poate deja vedem, când ne vom lovi de niște adulți care poartă aceste traume.
