Încă de când am văzut postarea Simonei Tache despre această inițiativă mi s-a strâns inima.
Abandonul trăit de mine a avut forma lipsei figurii celei mai importante în viața unui copil, mama.
Eu sunt născută in 1982. Când aveam 3 ani, iar sora mea un an, mama noastră a murit de… septicemie, ea fiind asistent medical.
În plină utopie comunistă, statul controla până şi cea mai intimă parte a vieţii umane – sexualitatea – şi transformase maternitatea dintr-o mare bucurie într-un adevărat coşmar. Decretul 770, care interzicea prin lege avortul, poate fi asemănat cu sinistrul experiment demografic Lebensborn, lansat de Heinrich Himmler, în 1935, prin care dorea oprirea avorturilor şi stimularea naşterilor, pentru a obţine o rasă ariană superioară. Comparaţia este făcută de istoricul Adrian Cioroianu. Pe o perioadă de 24 de ani (1966 – 1989) peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, deşi numărul este probabil mult mai mare, acestea fiind doar datele înregistrate oficial.
Multe decese erau consemnate drept septicemie sau insuficienţă renală, complicaţii care apăreau de regulă tot în urma avorturilor. Numărul femeilor rămase mutilate pe viaţă sau infertile în urma acestor proceduri pseudomedicale disperate este, de asemenea, greu de estimat.
Când a murit mama, tata era cadru militar și a considerat că datorită serviciului nu își poate îndeplini datoria de tata. Ce a făcut? Ne-a trimis la bunici, o cale lungă de la Constanța la Dumasca, județul Vaslui. Amintiri nu am din acea perioadă, fiind mult prea mică. Singurele mele amintiri sunt una cu mama mea frumoasă care își usca părul lung până la brâu cu “foehn-ul” și alta cu un grup de babe care mă împingeau către groapa încă neacoperită în care se afla sicriul ei.
În perioada aceea, eu și sora mea mai mică am rămas la bunicii care au făcut tot ce au putut sa ne îngrijească, aproximativ un an. După un an, tatăl nostru a venit împreună cu o doamnă care dorea să ne cunoască. De atunci știu doar ce mi-a spus mama mea adoptivă că i-am spus eu, o copilă de 4 anișori, plină de râie (la propriu): “Ce bine că ai venit, acum am și eu o mama!” Norocul nostru că mama adoptivă care s-a recăsătorit cu tata este o femeie sufletistă, o femeie care ne-a îmbogățit existența și cu un frate mai mare. Ce m-a frapat crescând este faptul că bunica maternă i-a spus tatălui meu să ne dea la o casă de copii că o să îi distrugem viața.
Cert este că atât eu, cât și sora mea am avut și avem o viață bună, o educație superioară, iar acum avem familii minunate. Ar mai fi de spus că tata a fost un alcoolic care a fost violent cu mine, atât fizic cât și verbal, a lăsat multe răni în inima mea. El este bolnav de ciroză în stadiul terminal și este îngrijit cu devotament de soția sa, mama mea adoptivă. Eu am învățat să iert. Îi sunt alături așa cum pot și cum îmi permite timpul, pot să spun că mi-am făcut datoria de fiică.
Abandonul trăit de mine m-a transformat într-o femeie puternică, încrezătoare în forțele proprii, care speră să nu fie o mamă care să își dezamăgească copilul.
Mulțumesc frumos pentru că mi-ați oferit oportunitatea de a-mi spune și eu povestea în cadrul acestui minunat proiect numit “Muzeul Abandonului”.
