Se estimează că la începutul anilor ‘90, țările ex-comuniste aveau în grijă peste jumătate de milion de copii abandonați. În România se vorbea despre aproape 100.000 de copii abandonați în grija statului – atâția copii se aflau oficial în 1989 în registrele caselor de copii. În realitate, numărul lor era mult mai mare.
Alți aproximativ 50.000 de copii nu erau nici măcar ai statului.
Copiii nimănui erau peste tot abandonați în sistemul medical. Și nu pentru că aveau nevoie de îngrijiri medicale, ci pentru că, atât părinții care nu-i doreau, cât și serviciile de protecție, foloseau spitalul ca pe o soluție temporară, la îndemână, pentru copiii nedoriți. Soluția temporară dura de multe ori ani.
În ciuda aderării la Uniunea Europeană, a reformelor din protecția copiilor, pentru care România este recunoscută drept campioană între țările ex-comuniste, procentual numărul copiilor abandonați din România nu a suferit modificări semnificative.
Azi, la fiecare 20 de ore un copil este abandonat într-un spital din România. Pare mult? E mult mai bine decât acum 30 de ani când, în fiecare oră, un copil era abandonat într-o secție de pediatrie sau în maternitate. Doar pare mult mai bine. Dar nu e. Pentru că aceste statistici, corelate cu scăderea dramatică a numărului de copii din România (în numai 25 de ani populația de copii a țării a scăzut cu 40%), ne arată, în fapt, că rata abandonului a rămas alarmant de ridicată.
Se estimează că la începutul anilor ‘90, țările ex-comuniste aveau în grijă peste jumătate de milion de copii abandonați. În România se vorbea despre aproape 100.000 de copii abandonați în grija statului – atâția copii se aflau oficial în 1989 în registrele caselor de copii. În realitate, numărul lor era mult mai mare.
Alți aproximativ 50.000 de copii nu erau nici măcar ai statului.
Copiii nimănui erau peste tot abandonați în sistemul medical. Și nu pentru că aveau nevoie de îngrijiri medicale, ci pentru că, atât părinții care nu-i doreau, cât și serviciile de protecție, foloseau spitalul ca pe o soluție temporară, la îndemână, pentru copiii nedoriți. Soluția temporară dura de multe ori ani.
În ciuda aderării la Uniunea Europeană, a reformelor din protecția copiilor, pentru care România este recunoscută drept campioană între țările ex-comuniste, procentual numărul copiilor abandonați din România nu a suferit modificări semnificative.
Azi, la fiecare 20 de ore un copil este abandonat într-un spital din România. Pare mult? E mult mai bine decât acum 30 de ani când, în fiecare oră, un copil era abandonat într-o secție de pediatrie sau în maternitate. Doar pare mult mai bine. Dar nu e. Pentru că aceste statistici, corelate cu scăderea dramatică a numărului de copii din România (în numai 25 de ani populația de copii a țării a scăzut cu 40%), ne arată, în fapt, că rata abandonului a rămas alarmant de ridicată.
În octombrie 1966 Ceaușescu semnează certificatul colectiv de naștere al decrețeilor, copiii născuți în urma decretului 770 prin care avortul la cerere este interzis. Efectul este de 400%. În următorii doi ani se nasc de 4 ori mai mulți copii. 1,6 milioane. O realizare pronatalistă înșelătoare. La scurt timp natalitatea începe să scadă, iar în 1983 revine deja la cifrele din 1966. Nu însă și rata abandonului.
Nu doar natalitatea a luat amploare în urma decretului, ci și abandonul copiilor în maternități și spitale, care în loc să se stingă în următorii ani, o dată cu scăderea natalității, s-a transformat în scurt timp într-un fenomen de amploare ce durează de mai bine de jumătate de secol. Iar la asta au pus umărul cei mai de nădejde aliați ai sistemului: cadrele medicale.
Azi, la fiecare 20 de ore un copil este abandonat într-un spital din România. Pare mult? E mult mai bine decât acum 30 de ani când, în fiecare oră, un copil era abandonat într-o secție de pediatrie sau în maternitate. Doar pare mult mai bine. Dar nu e. Pentru că aceste statistici, corelate cu scăderea dramatică a numărului de copii din România (în numai 25 de ani populația de copii a țării a scăzut cu 40%), ne arată, în fapt, că rata abandonului a rămas alarmant de ridicată.
În octombrie 1966 Ceaușescu semnează certificatul colectiv de naștere al decrețeilor, copiii născuți în urma decretului 770 prin care avortul la cerere este interzis. Efectul este de 400%. În următorii doi ani se nasc de 4 ori mai mulți copii. 1,6 milioane. O realizare pronatalistă înșelătoare. La scurt timp natalitatea începe să scadă, iar în 1983 revine deja la cifrele din 1966. Nu însă și rata abandonului.
Nu doar natalitatea a luat amploare în urma decretului, ci și abandonul copiilor în maternități și spitale, care în loc să se stingă în următorii ani, o dată cu scăderea natalității, s-a transformat în scurt timp într-un fenomen de amploare ce durează de mai bine de jumătate de secol. Iar la asta au pus umărul cei mai de nădejde aliați ai sistemului: cadrele medicale.
Se zice că interzicerea avorturilor a fost sursa acestei nenorociri. Să fie doar decretul motivul acestui fenomen? Ar putea pe bune un decret prezidențial să producă mutații monstruoase în conștiința unui popor? Dacă punem doar pe seama lui numărul uriaș de abandonuri, ar însemna că toți părinții care și-au abandonat copiii ar fi recurs la avort. Să fie oare atât de similare resorturile celor două decizii? De a face un avort sau de a-ți abandona copilul? Istoria a confirmat că nu. După liberalizarea avortului, rata abandonului a rămas aproape constantă timp de 25 de ani.