A fost un diagnostic pediatric, folosit începând cu anii ‘30, pentru a descrie copiii care se degradau în urma spitalizărilor prelungite și a deprivării senzoriale și sociale cauzate de lipsa de contact dintre copil și îngrijitorul său principal.
În România, având în vedere că leagănele în care erau ocrotiți copiii nou-născuți erau instituții medicale, conduse de un doctor, cu personal care purta halate și fără momente de stimulare sau ieșire afară, cu majoritatea timpului petrecut în pătuțuri cu gratii de fier și privirea într-un tavan alb luminat de neoane, fenomenul hospitalismului intervenea și în cazul instituțiilor rezidențiale pentru copiii aflați în dificultate.
Însuşi sistemul de „spital“ în care funcţionează instituţia denumită leagăn este de natură să limiteze contribuţia personalului, pe de o parte, iar pe de alta, să favorizeze instalarea la copii a sindromului denumit hospitalism, care se manifestă prin întîrzierea dezvoltării psiho-motorii, prin nanism, debilitate etc. găsim scris în numărul din 1 ianuarie 1990 din revista Femeia.
Aceste aspecte nu erau necunoscute nici autorităților comuniste; într-un număr al revistei Știință și Tehnică din 1 februarie 1981, sociologul Septimiu Chelcea semnează un articol despre importanța contactului uman încă din primele zile de viață:
Suspendarea relaţiilor interumane de contact corporal ale copilului mic are consecinţe dramatice în plan afectiv. Carenţa afectivă, datorată întreruperii pentru o perioadă mai largă,a relaţiilor dintre copil şi părinţi, antrenează fenomene de involuţie psihică, uneori ireversibile. Aşa cum se ştie, izolarea prelungită a copilului de familia sa generează manifestările de «hospitalism»: nervozitate, apatie, indiferenţă, predispoziţie la îmbolnăvire, pierdere în greutate, retardare mintală. «Hospitalism»-ul, asupra căruia a atras atenţia pentru prima dată dr. René Spitz (1945), ne permite să afirmăm că, încă din perioada copilului mic, relaţiile interumane au semnificaţie nu numai pentru existenţa biologică a individului, dar şi pentru dezvoltarea lui psihică, pentru cristalizarea personalităţii.
De asemenea, în lucrările despre copiii cu deficiențe intelectuale publicate în epocă era precizat că scoaterea copiilor din mediile închise are efecte benefice pentru cei considerați „deprivați afectiv și cultural”: Copiii crescuţi în unităţi închise (case de copii, leagăne, cămine săptămânale) unde procentul retardaţilor intelectual, a pseudodebililor şi a celor cu manifestări de hospitalism sînt întâlnite în procent crescut. Scoaterea timpurie din acest mediu şi inserarea lor într-un cadru afectiv emoțional corespunzător au un efect favorabil asupra dezvoltării lor” – extras din Copilul deficient mental, Petru Arcan și Dumitru Ciumăgeanu, 1980, editura Facla, p. 315.
În același volum este formulată și o recomandare fermă pentru combaterea hospitalismului: A treia orientare pe care o conturăm ca fiind necesară este
legată de munca organizată în vederea combaterii hospitalismului din leagănele de copii, din casele de copii şi uneori din creşele şi căminele săptămînale. Hospitalismul se dovedeşte a fi una din sursele principale ale genezei deficienţei mintale. Diminuarea şi ameliorarea influenţelor nefaste ale hospitalismului este o direcţie de mare prioritate în prevenirea apariţiei deficienţei mintale.