Dicționarul Abandonului

Formă extremă de neglijare a unui copil. Traumă națională colectivă, neasumată la nivel de societate. 

Muzeul Abandonului încearcă să pună într-un discurs muzeal diversele tipuri de traumă pe care abandonul, în formele sale multiple, le sădește în mentalul și emoționalul societății în care trăim; de la marele abandon – al copiilor care ajung în instituții de protecție ale statului, până la abandonurile atât de diverse pe care le întâlnim în viața de zi cu zi – abandonul prin distanțare, abandonul prin dispariție, comunități abandonate, clădiri abandonate, proiecte de țară abandonate, categoriile sociale de la care ne întoarcem privirea – toate aceste ruperi și distanțări pe care le putem înscrie sub conceptul larg și dureros de ABANDON. Prin acest demers încercăm să apropiem comunitatea celor care au trăit abandonul în formă extremă – a copiilor și tinerilor care și-au pornit viața în instituțiile statului – de cei care au trăit frânturi ale abandonului cotidian, fațete diverse, dar care generează traume și cicatrici deopotrivă.

Termen provenind din expresia veche franțuzească „mettre à bandon”, care semnifica lăsarea cuiva sub puterea unei autorități (cel mai adesea statale sau militare) ce stabilea regulile, interdicțiile și sancțiunile aplicate unei persoane sau unui grup. O etimologie complicată, care ne arată însă rădăcina sumbră a termenului: părăsire, autoritate, pedeapsă.

Potrivit legii nr. 47 din 13 iulie 1993, cu privire la declararea judecătorească a abandonului, copilul nevizitat timp de șase luni de un membru al familiei era considerat „abandonat” și putea deveni adoptabil prin demararea procedurilor legale pentru decăderea din drepturi a familiei biologice. 

Din perspectiva legii nr. 272/2004, care a abrogat-o pe cea din 1993, părăsirea copilului / abandonul de familie reprezintă cea mai gravă formă de neglijare a copilului.

În statisticile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, copiii abandonați în maternități sau alte secții spitalicești sunt numiți „părăsiți”, nu „abandonați” – pentru că serviciul de asistență socială încearcă reintegrarea lor în familie, respectiv plasamentul lor în familia extinsă sau într-una substitutivă, dacă acest lucru reprezintă interesul superior al copilului.

Dacă ne gândim la cei peste 100.000 de copii instituționalizați la începutul anilor ‘90, este important de punctat că mai mult de 90 de procente aveau familii în viață, unii dintre ei fiind vizitați și menținând legătura cu familia sau petrecându-și vacanțele școlare acasă. Spre deosebire de sistemul de atunci, care favoriza instituționalizarea și determina deseori pierderea „urmei” copiilor prin transferul de la o instituție la alta, în funcție de supra-aglomerare sau de etapele de închidere ale vechilor instituții, astăzi se fac eforturi majore pentru dreptul copiilor de a-și cunoaște identitatea și rădăcinile și de a menține legătura cu familia biologică.

Silvia Burciu, psiholog la Asociația Ajungem Mari care lucrează cu copiii instituționalizați de astăzi, ne-a explicat în podcastul Pe urmele abandonului că tinerii din sistem au multe întrebări atunci când procesează trauma de abandon, căreia i se adaugă trauma instituționalizării: „Ce am făcut să merit asta? De ce eu și nu altcineva? Sunt oare un copil rău? Sunt oare un om rău? Merit să fiu iubit?”.

Încălcarea drepturilor copilului poate lua forma abuzului social, economic, fizic, psihologic, sexual, prin neglijență sau prin abandon, fiecare dintre acestea cu consecințe fundamentale asupra dezvoltării cognitive și emoționale.

Prima cercetare privind neglijarea şi abuzul asupra copilului în instituţii de protecţie socială a fost realizată în 1999 de Institutul de Ocrotire a Mamei și Copilului şi UNICEF. Studiul s-a realizat pe un eşantion de 3.164 de copii aflaţi în instituţii de protecţie. Mulţi dintre copiii intervievați nu-şi cunoșteau istoria, nu ştiau de cât timp sau din ce motiv se aflau în instituţie și cât va dura instituționalizarea. Această situație duce la un abuz împotriva dreptului de a-ți forma o identitate și de a-ți cunoaște originile. Sunt frecvente mărturiile tinerilor care au crescut într-o casă de copii fără să știe că unii dintre colegi le erau rude sau chiar frați / surori.

În 1999, lipsa de intimitate era în continuare o problemă persistentă în instituții – de pildă, doar un sfert dintre dușuri aveau uși. Jumătate dintre copiii au confirmat atunci practicarea bătăii drept pedeapsă, dar și muncile umilitoare ca formă de coerciție, privarea de mâncare, izolarea. 36,1% dintre copiii din instituţii aveau cunoştinţă despre obligarea unor copii la practici sexuale.

Într-un studiu Salvați Copiii din 2013, mai mult de jumătate dintre copii afirmau că sunt bătuţi acasă de părinţii lor. Corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu erau percepute de majoritatea părinţilor – și, într-o anumită măsură, nici de copii – ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic.

Potrivit legii nr. 273 din 21 iunie 2004, în România adopția este un act juridic cu efecte depline și reprezintă operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Adopția este o măsură de protecție definitivă, la care se apelează când toate celelalte opțiuni în interesul superior al copilului au fost epuizate – reintegrarea în familia biologică, plasarea în familia extinsă. O instanță judecătorească decide că un copil este adoptabil dacă constată că toate demersurile privind reintegrarea / integrarea copilului în familia sa biologică au eșuat și apreciază că adopția este în interesul copilului.

În România, din cei peste 45.000 de copii aflați astăzi în grija statului, adoptabili sunt aproximativ 6000 și anual sunt adoptați aproximativ 1600 de copii.

Adopțiile internaționale au fost liberalizate începând cu 1990, prin Legea nr. 11, și au fost urmate de multiple acuzații de corupție. Nu sunt cunoscute cifrele exacte ale copiilor adoptați internațional în perioada anilor ‘90, dar un studiu UNICEF menționează că numai în 1991, 7328 copii români au fost adoptați peste hotare. Campaniile de presă care au arătat lumii întregi condițiile dramatice în care trăiau copiii instituționalizați din România au dus spre un val de străini care au sărit în avioane dornici să ajute. Unii și-au oferit sprijinul ca voluntari, alții au venit hotărâți să înfieze. 

În 2001, în urma solicitărilor Parlamentului European, România a introdus un moratoriu cu privire la adopţiile internaţionale, iar în 2004, Guvernul român a decis stoparea acestora, cu excepția cererilor din partea cetățenilor români rezidenți / cu dublă cetățenie. 

Am descoperit acest termen în timpul zilelor de lucru în arhiva Fundației Romanian Angel Appeal. Parcurgeam fotografii cu donații și lucrări de renovare de la începutul anilor 1990 și ne-am lovit de mai multe ori de imagini din școlile pentru ambliopi. Din mărturiile voluntarilor străini care au participat la aceste acțiuni, am înțeles că deficiențele de vedere se numărau pe lista cauzelor instituționalizării copiilor și separării lor de familia biologică. 

Ambliopia este afectarea sistemului vizual caracterizată prin slăbirea simțitoare a vederii. Cele mai frecvente forme de ambliopii sunt miopia, hipermetropia, astigmatismul sau strabismul. Instituțiile specializate pentru educarea și îngrijirea copiilor cu deficiențe de vedere au apărut încă de la finele secolului al XIX-lea, iar instituționalizarea lor în școli speciale cu sistem internat a fost o practică dezvoltată în perioada comunistă. Copiii învățau și locuiau în școli speciale pentru ambliopi, unii dintre ei mergeau acasă în weekenduri și vacanțe sau erau vizitați de familie, alții erau abandonați.

Persoana care se află în îngrijirea sistemului de protecție a copilului, de la vârsta intrării în sistem până la vârsta de 18 ani, respectiv 26 dacă își continuă studiile în sistem post-liceal / universitar / post-universitar.

De-a lungul anilor, termenul a fost folosit mai degrabă pentru adolescenți sau tineri adulți rămași în casele de copii după finalizarea studiilor. Mărturiile celor instituționalizați vorbesc uneori despre cum „asistații” erau puși să-i supravegheze pe cei mai mici, în special pe timpul vacanțelor când unii dintre copii puteau merge în vizită la familiile lor, iar alții rămâneau în casa de copii. Personalul de îngrijire se folosea de unii dintre tinerii asistați pentru a menține ordinea și liniștea, asta ducând uneori la abuzuri și violență.

Asistentul maternal profesionist este o persoană fizică atestată și remunerată care asigură la domiciliul său creșterea, îngrijirea și educarea copiilor care-i sunt încredințați.

Conceptul este pentru prima dată introdus în România în anul 1998, prin H.G. nr. 217, ca o alternativă de îngrijire temporară a copiilor aflați în dificultate, după pilotarea acestui model la nivelul județului Bacău. În acel an, 379 copii au fost încredințați în plasament la asistenți maternali profesioniști. 

Astăzi, 16.614 copii din România se află în grija asistenților maternali. 

„Căminele pentru copii” au fost înființate la mijlocul anilor 1950, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 809/1954, drept instituții pentru ocrotirea copiilor „infirmi”, subordonate Ministerului Prevederilor Sociale și, ulterior, Ministerului Muncii. Acestea includeau căminele-spital pentru deficienții nerecuperabili și căminele-școală pentru cei parțial recuperabili. În deceniile următoare, acestora li se adaugă și căminele-atelier.

Termenul a fost utilizat inclusiv pentru a descrie un leagăn sau o casă de copii, instituții rezidențiale pentru copiii fără deficiențe. A fost folosit și pentru grădinițele-cămin, organizate în jurul fabricilor și întreprinderilor cu program până târziu în noapte, pentru a acoperi suprapunerile de schimburi de tură ale părinților, sau chiar cu program săptămânal. 

Într-un articol din Informația Bucureştiului, publicat în 26 ianuarie 1954, vedem cum este reflectată „grija partidului” pentru mame și copii prin construcția de cămine:

După o zi de activitate intensă liniştea se aşterne din nou peste cămin. Din dormitoarele bine încălzite şi aerisite se văd ferestrele nenumărate şi luminate ale fabricii. Acolo munca e în toi. Teodoriuc Claudia, Roma Marcela, Maria Şerban, Roşiariu Alexandrina şi altele ştiu că micuţii lor au o copilărie cu adevărat fericită. Gândul la copilaşii lor care se odihnesc liniştiţi în pătucurile din cămin face ca munca să meargă mai cu spor. Ele vor să răsplătească grija părintească a Partidului.

Într-un sens extins, termenul acoperă inclusiv clădirile anexă ale liceelor sau universităților, dedicate cazării tinerilor care își desfășoară studiile în alte localități decât cele de proveniență. Este folosit, totodată, pentru definirea centrelor de îngrijire pentru vârstnici sau bolnavi cronici.

Din interviurile cu adulți care au crescut în case de copii, am descoperit că mulți se auto-identificau cu termeni precum „căminiști” sau „căminari”. Băieții de la Casa de copii Bușteni aveau chiar și un cântec despre asta: Imnul căminarilor.

În argoul copiilor instituționalizați, termenul s-a perpetuat până astăzi, fiind folosit de exemplu pentru a spune că se află în grija sistemului de protecție: „suntem de la cămin” – chiar dacă locuiesc în asistență maternală sau într-o casă de tip familial.  Poate fi folosit și cu sens peiorativ, „căminist”, „căminar”, dar și afectuos / umoristic între copiii instituționalizați.

Căminele-atelier erau unități de asistență socială pentru deficienții parțial recuperabili care nu puteau fi încadrați în „locuri de muncă obişnuite pentru deficienţi”, potrivit Hotărârii pentru organizarea acestor instituții emisă în 1968. Se adresau persoanelor cu vârsta între 16-55 ani, care se aflau în una dintre următoarele situaţii: au depășit vârsta la care era posibilă admiterea într-un cămin-școală sau într-o școală profesională specială, nu se puteau califica la locul de muncă și necesitau supraveghere permanentă în cazul unor munci individuale, ori au fost plasaţi în muncă și nu au reușit „să dea randamentul necesar pentru a-şi câştiga existenţa”. 

Rostul căminelor-atelier era acela de a se asigura că persoanele cu deficiențe participă la eforturile de producție pentru a compensa costurile de îngrijire suportate de stat. Pentru munca prestată în ateliere, asistații primeau 30% din valoarea manoperii efectuate.

Căminele-atelier reuneau la nivelul anului 1971 aproximativ 1800 locuri.

Dintr-un articol din Tribuna, publicat în 10 septembrie 1998, aflăm că la Dumbrăveni încă funcționa un cămin-atelier care adăpostea „442 persoane, cu deficienţe vizuale, auditive, fizice, marea majoritate constituind-o cei cu deficienţe mintale – 242 persoane”. Clădirea căminului-atelier Dumbrăveni data de la 1840, fiind inițial o cazarmă de husari și mai apoi spital militar de oftalmologie. În cadrul unităţii existau 12 ateliere de croitorie, tâmplărie, cartonaj, mături, coşuri, zidărie, frânghii, lumânări.

Instituție de îngrijire și educare pentru copiii deficienți mental, parțial recuperabili.

Volumul Copilul deficient mental publicat de Petru Arcan și Dumitru Ciumăgeanu, în 1980, la editura Facla, descrie viziunea de la acel moment cu privire la dizabilitățile intelectuale: Imbecilii pot să fie educaţi să se alimenteze singuri, în general autoservirea le este accesibilă. Pot efectua o serie de munci simple sub supraveghere. Sînt consideraţi parţial recuperabili, însă nefiind capabili să se autoconducă, rămîn dependenţi sociali. Pentru aceşti deficienţi mintali, la noi în ţară, s-a creat de către Ministerul Muncii şi prevederilor sociale un tip de instituţie special: cămin-şcoală. Imbecilitatea era definită ca o „deficiență mintală gravă, situându-se sub raportul gradului între debilitate mintală și idioție” și corespunzând unui coeficient de inteligență situat între 20—50.

Din aceeași lucrare, desprindem scopul educației pentru copiii considerați parțial recuperabili: Efortul educativ are o ţintă bine precizată de la început: obţinerea unei maturizări sociale şi a unei deprinderi de muncă care să facă posibilă integrarea într-o activitate productivă simplă, în cadrul unui atelier de muncă protejată sau în cadrul gospodăriei familiei.

Din Hotărârea nr. 586/1990 cu privire la criteriile de normare pentru personalul căminelor-școală, aflăm că un profesor pentru „cultura fizică medicală, kinetoterapie şi educaţie psihomotorie” avea o normă de 16 ore pe săptămână pe care trebuia să le împartă pentru 150 de elevi cu deficienţe neuromotorii sau 250 elevi cu deficienţe senzoriale sau mintale.

Instituții de îngrijire medicală cu funcțiune mixtă de spital și spațiu rezidențial permanent. Termenul definește centrele mamut create în perioada comunistă și subordonate Ministerului Prevederilor Sociale, având scopul de a asista persoanele (copii și / sau adulți) care sufereau de „deficiențe fizice, psihice sau senzoriale”. Pe acestea, statul le eticheta ca „nerecuperabile” și erau damnate la o viață în izolare, departe de ochii societății, în condiții de trai inumane. 

Perversitatea sistemului „de ocrotire”, suprapopulat și insuficient finanțat, a făcut ca în căminele-spital pentru minori să ajungă inclusiv copii suferind de deficiențe moderate, altfel „recuperabili”. Personalul medical insuficient – pe tură, o îngrijitoare avea de spălat, hrănit, îngrijit zeci de copii –, lipsa căldurii și uneori chiar a apei curente, hrana precară, medicamentele și dotările deficitare au determinat o rată enormă a mortalității în aceste centre și o agravare severă a dizabilităților cu care copiii erau diagnosticați la intrarea în cămin-spital.

În practică, multe dintre căminele-spital pentru copii au dezvoltat saloane și / sau secții pentru adulți, adăpostind rezindenții ajunși la maturitate.

Începuturile Muzeului Abandonului sunt strâns legate de povestea neștiută a căminelor-spital. În 2021, echipa noastră a intrat în clădirea abandonată a fostului Cămin spital pentru copii deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației, rămasă nefolosită de la închiderea definitivă din 2003 și până în prezent. Tot aici, în 1990 reporterii de la televiziunea americană ABC au filmat imaginile de groază care au făcut înconjurul lumii și au dezvăluit atât românilor, cât și comunității internaționale, realitatea sumbră în care trăiau „copiii lui Ceaușescu”. 

După Revoluție, odată cu reforma dezinstituționalizării, căminele-spital pentru minori au fost treptat închise.

Centru rezidențial și educațional pentru copii preșcolari și școlari aflați în grija statului.

Casele de copii au fost înființate în anul 1954, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 809/1954. Erau destinate ocrotirii copiilor fără nevoi speciale – orfani sau copii care, din diverse motive, „nu puteau fi crescuți în familie”. Instituții mamut, aceste unități au fost amenajate fie în foste conace, cazinouri și palate naționalizate, fie în clădiri socialiste construite special cu scopul de a acomoda sute de copii. 

Casele de copii erau organizate în funcție de vârsta și genul copiilor. În practică, ele puteau lua diverse forme – case de copii preșcolari, case de copii preșcolari și școlari, case de copii școlari pentru fete, case de copii școlari pentru băieți, case de copii mixte, case de copii cu școală generală, case de copii cu școală generală și grădiniță. Erau subordonate Ministerului Învățământului, prin inspectoratele școlare, deoarece asigurau atât o funcție rezidențială, cât și educațională, având pedagogi angajați, săli de cursuri și de meditații. 

În presa comunistă, casele de copii sunt descrise ca „lăcașe de cultură și educație”. Pentru anul 1989 era raportată existența a 67 de case de copii preșcolari și 157 de case de copii mixte (preșcolari și școlari), care reuneau în total 37.587 locuri.

După Revoluție, termenul a fost înlocuit cu „centru de plasament”. 

În fiecare instituție din perioada comunistă trona portretul lui Nicolae Ceaușescu, inclusiv în casele de copii. Anecdotic, supraviețuitori și angajați ai sistemului de protecție povestesc că îngrijitoarele arătau ironic spre fotografia conducătorului și le spuneau copiilor „Uite-l pe Tactu’”.  

În mod ironic, după restricționarea severă a avortului prin Decretul nr. 770/1966, Ceaușescu a primit multe invitații să participe la ceremoniile de botez sau chiar să îi boteze pe copiii născuți „în numele marelui decret”, fiind transformat la nivel simbolic în părintele acelor copii, care de multe ori primeau numele Nicolae / Nicoleta. 

Presa comunistă, inclusiv în reviste pentru copii precum Cutezătorii, îl prezintă pe Nicolae Ceaușescu drept „părintele pionierilor”, „părintele și îndrumătorul cel mai drag al patriei”, „părintele drag al tineretului” ș.a.m.d.

Privindu-l pe secretarul general al partidului nostru strîngînd la piept copiii ţării, cu caldă dragoste de părinte, simt în ochi lacrima bucuriei, a recunoştinţei pentru tot ceea ce face ca vlăstarele patriei să crească în fericire, iată un fragment din mesajul unei mame pentru Conducător, publicat în România Liberă, 23 ianuarie 1978.

În perioada comunistă, aceste centre educaționale cuprind instituțiile de școlarizare / învățare a unei meserii care aveau și internat – cum ar fi școlile pentru nevăzători și hipo-acuzici, căminele-școală, căminele-atelier.

În prezent, sunt spații care oferă servicii de zi pentru îngrijirea și dezvoltarea copiilor. 

În cazul serviciilor educaționale de zi destinate prevenirii abandonului și instituționalizării, pot fi cluburi ale copilului, spații de învățare formală sau non-formală, centre pentru educație remedială. În cazul adolescenților și tinerilor pot fi centre de orientare în carieră și de dezvoltare a deprinderilor de viață independentă.

Centrele rezidențiale sunt spațiile de cazare în care sunt plasați copiii separați temporar sau definitiv de familie. În perioada comunistă ele cuprind leagăne, case de copii, cămine-spital, școli speciale cu internat. În prezent sunt centre de plasament, case și apartamente de tip familial, centre de primire în regim de urgență, centre maternale.

Dincolo de instituțiile rezidențiale, mii de copii își petreceau luni sau chiar ani în maternități și secții spitalicești până la transferul lor într-o instituție, în cazul în care starea de sănătate permitea acest lucru.

Secțiile pentru distrofici erau destinate îngrijirii nou-născuților și bebelușilor cu probleme de creștere, malnutriții, probleme cauzate de prematuritate. Copiii erau externați din aceste secții când erau considerați „gata din punct de vedere medical”. Dacă până la vârsta de 3 ani nu se recuperau, pediatrii dispuneau plasarea lor într-un leagăn de unde puteau fi externați la cererea familiei, cu acordul medicului.

Dacă nu se găsea loc pentru ei într-un leagăn sau nu reveneau în familie, copiii erau trimiși mai departe tot în sistemul spitalicesc, către spitale din municipiile mai mici sau zona rurală.

Saloanele cu copii abandonați la naștere al căror transfer într-un leagăn putea dura chiar și doi ani în funcție de aglomerare și eficiența comisiilor de ocrotire.

Secțiile pentru copii infectați cu HIV/SIDA separau copiii de restul pacienților, în pavilioane cât mai ascunse, în special în perioada comunistă când existența virusului într-o țară comunistă era oficial negată de autorități. 

Clinicile de zi pentru copiii infectați cu HIV create după Revoluție pentru a preveni spitalizarea pe termen lung și separarea copiilor de familie / comunitate.

Serviciu rezidențial în care copiii aflați în dificultate sunt plasați temporar. 

Termenul a fost introdus o dată cu reforma de dezinstituționalizare începută în anul 1997, înlocuind termenul vechi „casă de copii”. La începutul reformei, casele de copii cu sute de locuri au fost recompartimentate pentru a reduce senzația de trai la comun cu sute de colegi. Un centru de plasament „modulat” se referă la un centru rezidențial cu dormitoare pentru maximum 12 copii / tineri, cu o organizare bazată pe unități – o unitate includea, cel mai adesea, un dormitor, o sufragerie și o baie.

Procesul de „modulare” a fost lent și a dus uneori la situații în care centrele de tip vechi își schimbaseră denumirea, dar nu și aspectul și capacitatea de cazare.

La sfârșitul anilor ‘90, organizațiile internaționale estimau numărul copiilor care trăiau pe străzile Capitalei în jurul a 3.000 de suflete. 

Specialiștii leagă fenomenul copiilor și tinerilor străzii de consecințele politicii pro-nataliste a regimului Ceaușescu. Trăind în instituții supra-aglomerate și fiind supuși la numeroase abuzuri, copiii fugeau în stradă de unde puteau procura mai ușor venituri și alimente, dar erau în același timp supuși exploatării, traficului și violenței. 

Fenomenul a fost acut în perioada anilor 1990-începutul anilor 2000 și a fost amplu reflectat și în presa internațională, cel mai cunoscut documentar fiind Children underground. Deseori, imaginea copiilor străzii a fost asociată cu cea a petelor argintii de vopsea inhalată dintr-o pungă și cu termenul peiorativ „aurolac”. Pe atunci existau mai multe motive pentru ajungerea în stradă a minorilor. Unii copii proveneau din familii sărace și erau exploatați pentru muncă și cerșetorie, revenind acasă noaptea. Alții fugeau de violența de acasă și de sărăcia din mediul rural, dar și de abuzurile din instituțiile de protecție. Deseori, copiii aveau de ales între a îndura violența și exploatarea de acasă sau din instituție, versus a se expune pericolelor străzii care includeau abuz sexual, violență, trafic, consum de droguri. 

Pentru a combate fenomenul, au fost dezvoltate centre de primire în regim de urgență a copiilor străzii, cu scopul consilierii, asistenței medicale și reintegrării în familie sau într-o instituție de ocrotire.

Mulți dintre copiii care au supraviețuit vieții în stradă la finele anilor ‘90 sunt astăzi adulți fără adăpost. Potrivit organizațiilor care asistă persoanele fără adăpost, în prezent aproximativ 1 din 20 de persoane care locuiesc în stradă provin dintr-o casă de copii.

Servicii rezidențiale pentru copiii separați de familiile lor care încearcă să ofere un mediu cât mai apropiat de cel al unei locuințe familiale, prin implicarea lor în activitățile gospodăriei și dezvoltarea deprinderilor de viață independentă. Pot fi case sau apartamente de tip familial care găzduiesc până la 12 copii sau tineri, tipici sau cu dizabilități. Scopul plasamentului într-o casă de tip familial nu este șederea prelungită, ci petrecerea timpului într-un loc cald și prietenos până la găsirea unor soluții mai potrivite cum ar fi reintegrarea în familia biologică, plasamentul familial, asistența maternală sau adopția.

Centrul de zi este un serviciu care, prin intervenția comunității, asigură copilului aflat în dificultate protecție și asistență socială, mese calde, suport educațional, activități recreative, consiliere – atât pentru minori, cât și pentru adulții care îi au în grijă. Este un serviciu dezvoltat pentru a preveni instituționalizarea și separarea copiilor de familiile biologice aflate în situații vulnerabile.

Pe 1 octombrie 1966, a fost publicat în Buletinul Oficial al RSR Decretul 770 prin care accesul la avort la cerere a fost puternic restricționat, femeile având dreptul de a cere întreruperea sarcinii doar în anumite condiții: 

Articolul 1

Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

Articolul 2

În mod cu totul excepţional întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit prevederilor art. 5, în cazurile în care:

1. a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc;
2. b) unul din părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformațiuni congenitale grave;
3. c) femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;
4. d) femeia este în vîrsta de peste 45 de ani;
5. e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;
6. f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Decretul 770/1966 a fost însoțit și de interzicerea de facto a metodelor contraceptive moderne (anticoncepționale, prezervative, sterilete), care oricum nu se găseau ușor.

Corpul femeii și capacitatea lui de a da naștere au devenit instrumentul partidului pentru a crește populația și, implicit, forța de muncă și economică a statului, în speranța că în anul 2000 populația României va ajunge la 25 de milioane de locuitori. 

Abandonate de statul român, femeile au căutat modalități prin care să reia controlul asupra propriului corp și vieți. Interzicerea avortului nu a dus la dispariția acestei practici, ci, dimpotrivă, la găsirea unor metode alternative, periculoase atât pentru mame, cât și pentru făt. Andrele, țuică, băi cu apă fiartă, plante rădăcinoase, umerașe și alte instrumente au fost folosite pentru chiuretaje pe ascuns. La nivel social s-au creat rețele de medici, cadre medicale și persoane din alte domenii care în condiții sanitare sau nu, ofereau această posibilitate femeilor. Atât femeia însărcinată, cât și persoana care înfăptuia procedura riscau să fie închise dacă erau prinse, iar cadrele medicale riscau să își piardă și dreptul de practică. Odată ajunși în închisoare, mulți dintre medici continuau să facă întreruperi de sarcină, de data aceasta pentru nomenclatură. Se estimează că restricționarea avortului la cerere li implicit încurajarea, în absența contracepției, a avorturilor ilicite și nesigure a dus la moartea a cel puțin 12.000 de femei între 1966-1989. 

Decretul 770/1966 a afectat mii de vieți sub diferite forme, una dintre ele fiind abandonul copiilor în spitale, leagăne, case de copii, cămine-spital. Abandonul a devenit o practică și un răspuns al mamelor, taților și familiilor într-un stat coercitiv și autoritar. Statul nu a fost pregătit să ofere sprijin la nivel medical, educațional și social noilor generații. Maternitățile și leagănele nu aveau destule paturi pentru a satisface numărul mare de copii abandonați la naștere. 

Decretul 770 a fost printre primele acte legislative abrogate în timpul Revoluției Române, pe 26 decembrie 1989.

Denumire colocvială atribuită copiilor care s-au născut după Decretul 770 din 1966 și până la abrogarea lui în 1989. Cu toate acestea, analizând evoluția natalității în perioada de aplicare a Decretului 770, este mai riguros să atribuim această etichetă generațiilor de copii născuți în primii doi ani post-decret, în 1967 și respectiv în 1968. Din cei 23 de ani în care legile pronataliste au fost în vigoare, doar în primii doi ani a existat un boom demografic, numărul nașterilor din 1967 fiind dublu față de cel din 1966. De la începutul anilor ‘70, numărul nașterilor a început să scadă ușor, în anul 1983 rata natalității ajungând la valori asemănătoare cu cea de dinainte de Decret.

Termen folosit în perioada comunistă pentru a defini studiul psihologic și pedagogic al persoanelor cu deficiențe senzoriale, intelectuale. Personalul din școlile speciale pentru deficienți recuperabili avea studii de specialitate în „defectologie”, definită ca o ramură a științei pedagogice ce are ca obiect „studierea şi educarea copiilor orbi, surdo-muţi, înapoiaţi mintal, cu vederea foarte slabă (ambliopi), cu auzul foarte slab (hipoacuzie) sau cu defecte de vorbire (logopaţi)”.

Din rubrica „Colțul pedagogic” a ziarului Drum Nou, desprindem rolul pedagogilor specializați în defectologie la finele anilor ‘50: Pedagogului îi revine sarcina de a corecta dezvoltarea insuficientă a operaţiilor de abstractizare şi generalizare, de a învinge oboseala rapidă, distragerea atenţiei, de a coordona mişcările acelora care suferă de tulburări motrice, de a corecta defectele de vorbire şi de a pune bazele unei comportări civilizate şi a unui caracter sănătos.

Termenul provine din rusescul „defektologhiia”, în Uniunea Sovietică existând facultăți specializate în acest domeniu. În ziarul România Viitoare, în 1947 sunt prezentate miile de specialiști în defectologie care activează în URSS și este tras un semnal de alarmă pentru cei 15.000 copii surdomuţi din țară, dintre care numai 500 erau înscriși în „școli de demutizare”.

Termen folosit în perioada regimului comunist pentru marcarea unui copil încadrat într-un grad de handicap, neuro-psihic sau loco-motor. Spre exemplu, copiii din Căminul-spital Siret erau încadrați ca fiind „deficienți neuro-psihici cronici”. Deficiența poate marca și probleme de auz, vedere, atenție, dezvoltare.

Sistemul instituțional rezidențial de tip vechi își dovedise limitele, arătându-se costisitor și dăunător dezvoltării personalității copilului. La jumătatea anului 1997 debutează prima etapă a dezinstituționalizării, prin Ordonanța Guvernului nr. 26 din 9 iunie, care reproiectează întregul sistem de protecție a copilului și marchează descentralizarea serviciilor de protecție și trecerea dinspre sisteme rezidențiale de ocrotire înspre sisteme familiale (asistent maternal, familii de plasament, reintegrarea în familia biologică, familii adoptive). 

Procesul de închidere a instituțiilor rezidențiale de tip vechi, cu sute de locuri, s-a petrecut treptat, prin crearea de alternative de îngrijire și soluții de prevenire a abandonului.

OUG 192/1999 a înființat 180 de noi servicii, care constituiau alternative reale la instituționalizare: 55 de servicii de protecție în regim de urgență, inclusiv pentru copiii străzii; 34 de centre de plasament familial; 57 de servicii de prevenire a separării de familia naturală; 15 servicii de prevenire a abandonului în perioada prenatală; 6 servicii de îngrijire și recuperare a copilului cu handicap; 7 servicii de sprijin pt copilul delincvent; 6 servicii de sprijin pentru integrarea socio-profesională a copilului. 

Dincolo de crearea de alternative de îngrijire și de prevenire a separării copiilor de familie, dezinstituționalizarea înseamnă și desființarea instituțiilor – un proces de asemenea lent și încă în curs de finalizare.

În încercarea de a cuprinde numărul total al copiilor abandonați la momentul Revoluției, ne-am lovit deseori de modalități diferite de a colecta statisticile, care duc la discrepanțe de la un studiu la altul. Astfel, secțiile pentru distrofici adăposteau la rândul lor mii de copii care nu fuseseră încă oficial instituționalizați, dar care urmau să ajungă în leagăne în momentul în care starea de sănătate le-ar fi permis.

Distrofia este starea de nutriţie deficitară şi se caracterizează prin oprirea creşterii în greutate şi lungime, absenţa imunităţii, aspectul de piele „bătrână” pe abdomen şi membre. În perioada comunistă, distrofia reprezenta principala cauză de deces în rândul sugarilor – din 10 decese, 4 sufereau de distrofie de gradele II și III. Secțiile spitalicești pentru distrofici tratau malnutriția protein-calorică, încadrată ca „distrofie primară” și distrofia cauzată de prematuritate, greutate mică la naștere sau retard de creștere.

Medicii de circumscripție din perioada comunistă aveau sarcina de a face vizite la domiciliu pentru a evalua riscul de distrofie la sugari, mai ales în mediul rural unde se folosea laptele de vacă în hrana acestora. În realitate, România comunistă nu producea decât jumătate din cantitatea de lapte praf necesară. Tot în secțiile de distrofici au fost plasați inițial și copiii infectați cu HIV, până la construcția secțiilor speciale după Revoluție.

Deficiență cognitivă, de dezvoltare, intelectuală, mentală, fizică, senzorială sau o combinație de factori multipli. Dizabilitățile pot fi prezente încă de la naștere sau pot fi dobândite în timpul vieții unei persoane. Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități menționează că „aceste deficiențe de orice natură, în interacțiune cu diferite bariere, pot împiedica participarea deplină și efectivă [a unei persoane] în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți”.

Articolul 91 din Legea nr. 272/2004 prevede dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării şi de a nu fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv în instituţii de învăţământ, de protecţie specială, reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

Mărturiile tinerilor care au copilărit „în grija statului” menționează adesea exploatarea prin preluarea rolurilor de supraveghere și disciplină de la angajații instituțiilor, exploatarea de către colegii mai mari de vârstă care le luau porțiile de mâncare, hainele sau jucăriile primite sau îi obligau să strângă pâine în plus, bani sau alte obiecte. Mulți tineri care au crescut într-o casă de copii povestesc că munceau în afara instituției pentru gospodăriile angajaților acesteia.

Termenul definește generațiile de copii care s-au născut și au copilărit în perioada anilor 1970-1990. Termenul provine de la șnurul cu care copiii țineau, legată de gât, cheia de la locuință. În timp ce părinții erau plecați la serviciu, copiii primeau responsabilități în casă și în afara ei. Pe măsură ce creșteau, învățau să se auto-gospodărească – mergeau singuri la școală, își pregăteau prânzul, stăteau la coadă la alimentară, ieșeau la joacă cu copiii „de la bloc”. Purtau întotdeauna cheia la gât, ca să nu o piardă. Șnurul era și un indicator de status social sau de apartenență la diferite grupuri, în funcție de culoarea sau materialul din care era realizat.  

„Copiii cu cheia de gât” sunt generații abandonate simbolic, crescute pe cont propriu, în fața blocului, sub supravegherea vecinilor, sau de mătuși, unchi, bunici. Am ales să introducem acest termen în dicționarul de lucru al muzeului, pentru că dorim să înțelegem fenomenul abandonului sub multiplele lui fațete – atât din perspectiva istoriei instituționalizării copilului, cât și din perspectiva micilor abandonuri, petrecute în afara sistemului de protecție, în intimitatea cotidiană a familiilor românești.

Deficiență sau incapacitate fizică, mentală sau senzorială, parțială sau totală; infirmitate; dizabilitate.

Termenul asociat de „handicapat” a dispărut din limbajul oficial al statului, însă este în continuare prezent în vocabularul colocvial, folosit în sens peiorativ. Handicap rămâne un termen în uz, în legile care privesc „persoanele cu handicap” sau „încadrarea într-un grad de handicap”.

Primele cazuri de infecție cu virusul HIV au apărut în România la mijlocul anilor ‘80, dar regimul comunist a ținut situația secretă, clamând că SIDA ar fi „boala Occidentului decadent”. Presa vremii relatează despre virus, dar doar despre apariția lui peste hotare. 

În România, virusul s-a transmis la copiii internați în spitale care primeau transfuzii de sânge, în general pentru anemii severe, majoritatea provenind din leagăne și case de copii. Revoluția a dezvăluit lumii două focare principale de copii bolnavi de SIDA: spitalele Colentina și Victor Babeș din București și spitalul din Constanța. În 1990, din totalul cazurilor de infectare cu virusul HIV, 64 erau semnalate la adulţi şi 935 la copii, majoritatea proveniţi din sistemul de protecție. 

Treptat, pentru a preveni separarea copiilor infectați de familiile biologice, mai multe fundații au dezvoltat clinici de zi pentru monitorizarea pacienților.

A fost un diagnostic pediatric, folosit începând cu anii ‘30, pentru a descrie copiii care se degradau în urma spitalizărilor prelungite și a deprivării senzoriale și sociale cauzate de lipsa de contact dintre copil și îngrijitorul său principal.

În România, având în vedere că leagănele în care erau ocrotiți copiii nou-născuți erau instituții medicale, conduse de un doctor, cu personal care purta halate și fără momente de stimulare sau ieșire afară, cu majoritatea timpului petrecut în pătuțuri cu gratii de fier și privirea într-un tavan alb luminat de neoane, fenomenul hospitalismului intervenea și în cazul instituțiilor rezidențiale pentru copiii aflați în dificultate. 

Însuşi sistemul de „spital“ în care funcţionează instituţia denumită leagăn este de natură să limiteze contribuţia personalului, pe de o parte, iar pe de alta, să favorizeze instalarea la copii a sindromului denumit hospitalism, care se manifestă prin întîrzierea dezvoltării psiho-motorii, prin nanism, debilitate etc. găsim scris în numărul din 1 ianuarie 1990 din revista Femeia.

Aceste aspecte nu erau necunoscute nici autorităților comuniste; într-un număr al revistei Știință și Tehnică din 1 februarie 1981, sociologul Septimiu Chelcea semnează un articol despre importanța contactului uman încă din primele zile de viață:

Suspendarea relaţiilor interumane de contact corporal ale copilului mic are consecinţe dramatice în plan afectiv. Carenţa afectivă, datorată întreruperii pentru o perioadă mai largă,a relaţiilor dintre copil şi părinţi, antrenează fenomene de involuţie psihică, uneori ireversibile. Aşa cum se ştie, izolarea prelungită a copilului de familia sa generează manifestările de «hospitalism»: nervozitate, apatie, indiferenţă, predispoziţie la îmbolnăvire, pierdere în greutate, retardare mintală. «Hospitalism»-ul, asupra căruia a atras atenţia pentru prima dată dr. René Spitz (1945), ne permite să afirmăm că, încă din perioada copilului mic, relaţiile interumane au semnificaţie nu numai pentru existenţa biologică a individului, dar şi pentru dezvoltarea lui psihică, pentru cristalizarea personalităţii.

De asemenea, în lucrările despre copiii cu deficiențe intelectuale publicate în epocă era precizat că scoaterea copiilor din mediile închise are efecte benefice pentru cei considerați „deprivați afectiv și cultural”: Copiii crescuţi în unităţi închise (case de copii, leagăne, cămine săptămânale) unde procentul retardaţilor intelectual, a pseudodebililor şi a celor cu manifestări de hospitalism sînt întâlnite în procent crescut. Scoaterea timpurie din acest mediu şi inserarea lor într-un cadru afectiv emoțional corespunzător au un efect favorabil asupra dezvoltării lor” – extras din Copilul deficient mental, Petru Arcan și Dumitru Ciumăgeanu, 1980, editura Facla, p. 315.

În același volum este formulată și o recomandare fermă pentru combaterea hospitalismului: A treia orientare pe care o conturăm ca fiind necesară este

legată de munca organizată în vederea combaterii hospitalismului din leagănele de copii, din casele de copii şi uneori din creşele şi căminele săptămînale. Hospitalismul se dovedeşte a fi una din sursele principale ale genezei deficienţei mintale. Diminuarea şi ameliorarea influenţelor nefaste ale hospitalismului este o direcţie de mare prioritate în prevenirea apariţiei deficienţei mintale.

După cel de-al doilea război mondial, foametea, tuberculoza și rahitismul afectau dramatic starea de sănătate a copiilor. Știința pediatriei s-a dezvoltat treptat pentru a contracara mortalitatea infantilă. 

Profesorul doctor Alfred Rusescu a înființat în 1946 Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului – IOMC. „Secția de fiziologie a copilului sănătos” avea o capacitate de 50 de paturi care funcționa în cadrul Leagănului de Copii Sfânta Ecaterina nr. 1 din București. În 1950, IOMC se stabilește într-o clădire nouă de pe Bulevardul Lacul Tei, în același loc cu Spitalul pentru Copii „Emilia Irza”. 

După Revoluție, IOMC a fost implicat în unele dintre cele mai cuprinzătoare cercetări care au analizat motivele părăsirii copiilor în spitale și maternități, cauzele internărilor în leagăne, distrofia și alte probleme de sănătate asociate cu șederea prelungită într-o instituție încă de la naștere. 

Denumirea de astăzi este Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu” (INSMC).

Sunt centrele în care erau îngrijiți sugarii și copiii până la 3 ani. 

Termenul este întâlnit încă de la finele secolului al XIX-lea, unul dintre cele mai cunoscute centre din sudul țării fiind Leagănul Sfânta Ecaterina din București, înființat în 1897. Pe atunci, leagănul funcționa ca o creșă pentru sugarii și copiii sărmani până la 3 ani, care puteau fi adăpostiți împreună cu mama lor, dar și pentru copiii orfani pentru care se încerca plasarea în familii din mediul rural.

În 1954, termenul „leagăn” este temporar înlocuit cu sintagma „case ale copilului”, instituții aflate în subordinea Ministerului Sănătății. Ele acomodau sugari și copii de până la 3 ani, orfani sau care din diferite motive nu puteau fi îngrijiți în familie. După reorganizarea sistemului de protecție a minorilor de la începutul anilor 1970, aceste unități reapar sub denumirea de „leagăne” aflate în continuare sub coordonarea Ministerului Sănătății la nivel central, respectiv a consiliilor populare județene la nivel local.

Leagănul de copii este unitatea sanitară care asigură creşterea, educarea şi îngrijirea medicală a copiilor în vîrstă de pînă la 3 ani, care potrivit legii beneficiază şi de ocrotire în aceste unităţi, precum şi a unei categorii de copii care în funcţie de dezvoltarea şi starea lor de sănătate, necesită asistenţă medicală (deficienţi mintali, prematuri, bolnavi psihici sau tbc, mari mutilaţi, familii dezorganizate). – extras din Decretul privind stabilirea normelor unitare de structură pentru unităţile sanitare, 16 mai 1973.

După vârsta de 3 ani, starea de sănătate a copiilor era evaluată – cei sănătoși ajungeau în casele de copii, iar cei suferind de diferite afecțiuni erau împărțiți între „recuperabili”, „parțial recuperabili” și „nerecuperabili” și erau repartizați în centre dedicate – școli speciale, cămine-atelier, cămine-spital și altele.

Aceste instituții erau supraaglomerate, dinamica abandonului sugarilor și copiilor mici depășind cu mult capacitatea de răspuns a statului (de exemplu, în 1988 leagănul din Ploiești adăpostea 261 de sugari și copii mici, în ciuda faptului că avea normată o capacitate de primire de numai 188 de locuri). Leagănele sufereau și de un deficit cronic de personal medical și de îngrijire calificat.

Creșteau acolo ca într-o seră prost luminată, friguroasă. Se deosebeau net de noi, cei care veneam din familie. Stăteau acolo înghesuiți câte 30-40 într-un salon, cu o singură îngrijitoare pentru toți. Cine să fie atent la nevoile fiecăruia? Nici să vorbească nu știau, n-aveau de la cine învăța. Se chinuia apoi logopeda de la cămin să le pună, unul câte unul, cuvintele pe buze. Veneau la cămin bătuți, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă dânșii, fără măcar un gând de a le face rău, de a-i atinge, începeau să tremure ca epilepticii și să țipe. Jurnalistul Viorel Ilișoi în jurnalul său online, viorelilisoi.ro.

După modelul sovietic, România a adoptat titlul de „Mamă eroină” prin Decretul 195 din 8 noiembrie 1951. În același decret au fost introduse și „Ordinul Gloria maternă” și „Medalia Maternității”.

Mamă eroină era titlul de onoare pentru mamele care au născut cel puțin zece copii și se acorda „când ultimul copil a atins etatea de un an, şi cu condiţia ca ceilalţi copii ai acestei mame să fie în viaţă”. Ordinul Gloria Maternă era destinat mamelor care au născut şi crescut 7-9 copii, iar Medalia Maternităţii, mamelor care au născut şi crescut 5-6 copii.

Sunt copiii și adulții pe care statul comunist îi considera fără nicio șansă de recuperare, din pricina deficiențelor grave și foarte grave de care sufereau, fie ele de natură fizică sau psiho-emoțională. 

Dependenți de îngrijire medicală permanentă, ei nu puteau fi integrați în societate și  asimilați într-un proces de muncă prin care să contribuie la dezvoltarea economiei țării. Erau, așadar, condamnați unei vieți tip lagăr, în „cămine pentru deficienți nerecuperabili” – instituții special create pentru așa-zisa lor îngrijire medicală. Aici trăiau în condiții greu de imaginat – hrăniți precar, dezbrăcați, fără posibilitatea de a deprinde minime abilități de viață independentă, fără să beneficieze de programe de recuperare, sedați cu medicamente puternice, legați de pat. 

Erau fie copii orfani sau abandonați, fie copii ale căror familii nu le puteau asigura o îngrijire specializată. Familiile puteau cere instituționalizarea copiilor, la recomandarea medicilor, și erau obligate să contribuie financiar la costurile de întreținere. Cu toate că, în practică, o parte dintre acești copii aveau șanse la o recuperare măcar parțială, nerecuperabilii nu mai părăseau niciodată sistemul de ocrotire – aceia care supraviețuiau vârstei de 18 ani erau apoi transferați în cămine-spital pentru adulți. 

Termen folosit pentru copiii aflați în grija sistemului de protecție. Autoritățile care decideau instituționalizarea copiilor în perioada comunistă se numeau „Comisia pentru ocrotirea minorilor”, iar leagănele și casele de copii, „instituții de ocrotire”. Termenul este în uz și astăzi, de exemplu „ocrotit în asistență maternală” sau „lipsit de ocrotire părintească”.

Termen folosit pentru copilul care nu are unul sau ambii părinți în viață. 

În practică, termenul a fost folosit și continuă să fie în uz pentru a defini copiii care se află în grija sistemului de protecție, chiar dacă au familia biologică în viață. S-a perpetuat atât în interiorul sistemului, ca o insultă sau ca un alint în glumă, similar cu termenul „căminist” – „orfanule”, dar a fost intens folosit și în presa internațională, după Revoluție, când jurnaliștii relatau lumii despre „orfanii lui Ceaușescu”, „copiii lui Ceaușescu”, „orfanii români”. În realitate, mai mult de 90 de procente dintre copiii care se aflau în acel moment în leagăne, cămine și case de copii nu erau orfani.

Instituție de ocrotire socială pentru copiii orfani, abandonați sau săraci. Erau în general instituții filantropice, finanțate de donatori care se preocupau de soarta copiilor vulnerabili. În timpul celui de-al doilea război mondial, spitale, casino-uri și alte spații de tip conac sau castel au fost transformate în „orfelinate” pentru a adăposti orfanii de război. Termenul a fost folosit oficial până la instaurarea comunismului, care l-a schimbat în „casă de copii”, dar continuă să rămână în uzul vorbirii chiar și după Revoluție, când presa străină vorbește despre „orfelinatele din România”.

Criteriul recuperabilității unui copil cu deficiențe se regăsește în retorica comunistă încă din anii ‘50.

Din ziarul Drum Nou, nr. 4467 din mai 1959, aflăm că Ministerul Învățământului şi Culturii se ocupă de „educarea şi instruirea copiilor debili mintali, dar recuperabili”, pe când Ministerul Prevederilor Sociale „se ocupă de debilii mintali depăşiţi ca vîrstă şcolară şi parţiali recuperabili”, iar Ministerul Sănătăţii „se ocupă de cei nerecuperabili (idioţi)”.

Gradul de recuperabilitate dicta forma și durata școlarizării unui copil cu deficiențe. Presa vremii păstrează scrisori ale părinților care pledează pentru accesul la licee teoretice sau școli speciale și după cele opt clase obligatorii pentru copiii lor.

Formele de educație destinate copiilor parțial recuperabili erau căminele-școală și căminele-atelier pentru „deficienți”, adică o școlarizare cu scopul de a fi încadrat într-o formă de muncă productivă, remunerată cu un procent din valoarea manoperii prestate, insuficient pentru independență.

Căderea comunismului a înlăturat criteriul „recuperabilității” pentru accesul la educație.

Plasamentul este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care dispune îngrijirea copilului aflat în dificultate la o persoană sau la o familie, la un asistent maternal sau într-un centru rezidențial. Copilul primește o alocație lunară de plasament. 

Plasamentul în familie ca formă de protecție a copilului aflat în dificultate exista și în România comunistă, marginal practicată, deși în epocă se recunoșteau beneficiile pe care protecția în cadrul unei familii o oferă în raport cu instituționalizarea. De exemplu, în 1968 se aflau în plasament 1200 de minori, semnificativ mai puțin față de numărul celor aflați în casele de copii. Alocația de plasament oferită lunar de stat familiilor de plasament era de 200 de lei, considerată chiar în epocă ca fiind una insuficientă pentru a acoperi cheltuielile legate de creșterea și educarea unui minor. 

Treptat, începând cu 1997, legislația favorizează plasamentul minorilor vulnerabili la un asistent maternal, la o familie de plasament sau în cadrul familiei extinse, în detrimentul instituționalizării care fusese favorizată până atunci. Potrivit legii nr. 272/2004, măsura urmărește prioritatea plasamentului în familia extinsă, menținerea fraților împreună și facilitarea dreptului părinților de a vizita copilul.

Plasamentul familial este des întâlnit astăzi în cazul copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate și rămân legal în grija unei rude.

Copiii considerați „recuperabili” erau școlarizați în grădinițe, școli generale și licee de cultură generală, plus școli profesionale și licee de specialitate pentru „deficienți”. Termenul cuprinzător pentru această formă de educare era „școala ajutătoare” în care predau profesori cu studii superioare în „defectologie”, adică în psiho-pedagogie specială. În urma progreselor constatate prin evaluări, copiii recuperabili puteau fi transferați la o școală de masă și urma traseul educațional tipic.

Reforma sistemului de protecție de tip vechi s-a petrecut treptat, în intervalul 1997-2004. 

În primă fază au fost create soluții alternative de îngrijire temporară a copiilor aflați în dificultate prin plasament familial, îngrijirea de către un asistent maternal profesionist sau plasarea într-o casă de tip familial. În paralel, instituțiile mamut au fost transformate în centre de plasament „modulare”, cu dormitoare cu mai puține locuri și grup sanitar aferent, spațiu de petrecut timpul liber. Dar „noile” centre, chiar dacă renovate și cu condiții mai bune de trai, erau tot medii instituționale, deloc favorabile pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor. 

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a confirmat schimbarea de paradigmă survenită în sistemul de ocrotire a copilului în România, definind familia ca principal cadru de referință pentru dezvoltarea copilului.

Termen folosit astăzi pentru persoanele fără dizabilități.