Ai mei au făcut tot ce-au putut cu ceea ce au avut. Iar ceea ce au avut au fost propriile traume pe care nu au fost niciodată îndrumați să și le gestioneze. Când n-ai luxul terapiei și timpul necesar să înveți despre cum funcționează și se vindecă o inimă frântă de o copilărie dureroasă, este greu să fii un părinte echilibrat. Când psihicul începe să dea cu tine de pământ și să te poarte prin depresie și dependență, e aproape imposibil. Din fericire, copilul isteț din mine s-a descurcat de minune. Asemeni unui detectiv, a căutat indicii salvatoare în povestea în care s-a trezit. A găsit frânturi din dragostea pentru cărți și cunoaștere a părinților săi și s-a lipit și el imediat de povești și scris, ca de niște bărcuțe firave de salvare. Și ele l-au salvat. L-au salvat de durerea că este invizibil, că nu poate nicicum să îi repare, că nu îi cunoaște pe mama și tata fericiți – deși i-ar plăcea – și că este singur, prea singur, cel mai singur.
Acum același copil învață să trăiască cu doliul pentru anii care ar fi trebuit să fie despre descoperire și minunăția vieții și să ierte iar și iar că nu a fost așa. Același copil este recunoscător că a avut contextul potrivit și că a găsit suficient curaj să nu dea mai departe moștenirea pe care a primit-o. Același copil înțelege că miracolul vieții, care deși a debutat șchiop, există și îi este accesibil și în interior și în exterior până la sfârșit. Și tot el știe că numai și numai dacă vrea este singur, prea singur, cel mai singur.
