„Fiecare familie are o istorie despre bagaje făcute în grabă, în câteva ore, cu alegeri și selecții imposibile.” Asta e tot ce a ascultat Ileana din ce îi citisem din povestea lui Gheorghe Drăgulinescu și a mamei lui, cea mai frumoasă fată din sat.
Am crescut în casa lor impresionantă despre care Ileana nu mai vorbește niciodată, de parcă doar eu țin minte păpușile pe care le ascundeam în copac la etajul 1, balustrada în spirală pe care ajungeam la parter cu părul electrizat sau v-ați ascunselea de lângă muzeul hărților. Mă gândesc că e o ocazie bună să îmi dea mai multe detalii despre perioada în care ne-am împrietenit.
Ileana Marin e născută și crescută în București, în partea pariziană, cum glumea ea. Toată copilăria a crescut pe strada ce poartă numele capitalei franceze, din sectorul 1. Făcea școala la Jean Monnet, piața la Dorobanți, patinaj la Floreasca, plimbări la pontoanele din Herăstrău. Ba o dată a sărit gardul și în casa Ceaușescu când era un eveniment cu multă lume. Ei nu erau mai bogați ca noi, dar dacă îi descrii cuiva toate astea e evident că nu se compara cu Ferentari sau Berceni.
Și casa în sine. Construită la începutul anilor 1900, cu 6 camere uriașe, tavan înalt, băi cu vitralii, scară în spirală. Ileana avea camera ei, complet diferit de scenariul nostru, al fraților câte 2 sau 3 în același dormitor de apartament. Acolo s-a născut, a copilărit și a devenit adolescentă.
Până într-o zi când, în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, când Ileana se pregătea de teza la mate, familia ei a primit o scrisoare de la CSR, Comisia specială de retrocedare, prin care erau informați că statul român nu mai este proprietarul casei în care locuiau. Așadar prinții și prințesele de care auzeau în copilărie vor locui cu ei în casă, s-a gândit, prostește, surioara ei mai mică. Dar Ileana a știut că îi vor da afară de parcă nu e și casa lor.
Nu s-a întâmplat chiar așa, familia care a primit înapoi casa confiscată abuziv de comuniști, întreținută și dată spre închiriere de statul român după 1989, nu avea de gând să se întoarcă pe strada Paris, nici în vreun alt loc din România. Poate au decis că ar fi fost prea dureros să locuiască în acea casă din care părinții lor au fost trimiși în închisoare pe nedrept. Și într-un act de mărinimie au lăsat familia Marin să locuiască în continuare acolo. Bucuria nu a durat mult. Chiria a devenit peste noapte pe măsură zonei și a celor 6 camere cu tavan înalt și scară în spirală, loc de parcare și grădina, din zona cu nume de capitale. La asta nu se gandiseră.
S-au mutat în 2 zile după douăzeci de ani locuiți acolo, de teamă să nu prindă nicio chirie la costul nou, și singura consolare a fost că părinții au ales un apartament cu 3 camere în Vatra Luminoasă, nu cu două în Militari, cum aveam noi, cei care dormeam în sufragerie și strângeam canapeaua dimineața sau de fiecare dată când aveau musafiri, chiar dacă încă ne era somn.
I-au rămas în minte liniștea din casă în cele două zile. Bagajele nepotrivite pentru noua destinație, mult prea mari, cu mobilă greoaie care nu ar fi încăput nici pe ușile liftului, zecile de ghivece cu care mama Ilenei se mândrea, pe care le-a lăsat la porțile vecinilor, balansoarul masiv din nuc pe care l-au dus la țară. Nu au luat aproape nimic și nici nu au avut timp să vândă. Le-au împărțit și depozitat cu nostalgia celui care știe că se încheie un capitol.
Părinții au mers înainte, consolându-se că sunt sănătoși, că nu ei au fost izgoniți inițial din casa luminoasă și că în curând copiii s-ar fi mutat oricum la casele lor.
Ea însă nu a înțeles niciodată gestul noilor proprietari pe care nici nu i-a cunoscut, deși avea un întreg discurs emoționant pentru ei, și nici nu a vrut să povestim despre asta sau despre casa nouă în care nu mă chema niciodată. La 20 de ani s-a mutat pe strada Roma cu aceeași chirie cu care locuiau în liceu în casa din strada Paris, singurul lucru cu care a fost de acord să glumim.
Pe blocul în care s-au mutat, în prima lor săptămâna de locuit acolo a descoperit un graffiti care putea să îi fie gând sau motto. „mă simt de parcă nu-s la mine acasă”
