Loader

Tata, un unchi îndepărtat

MA_M_0054

DETALII TEHNICE

Descriere

Într-un fel, mi se pare ciudat să numesc povestea mea o poveste a abandonului. Și totuși asta este.

M-am născut din a doua căsătorie a mamei mele, am fost un copil dorit, chiar și de către fratele meu mai mare. Nu mi s-a explicat niciodată de ce, dar în primul an de viață sau în al doilea am fost plasată la bunici. Poate pentru că mama mea trebuia să lucreze. Poate pentru că fratele meu era și el din generația cu cheia la gât. Poate pentru că bunicii mei (bunica din partea mamei și soțul ei, bunicul meu vitreg) pierduseră o fetiță la naștere și am simțit mereu că bunicul caută un înlocuitor. Am stat cu ei de la doi la paisprezece ani și am fost foarte răsfățată de bunicul meu vitreg. Aveam rutinele noastre, un cântec al nostru și am simțit că acel om, fără să fie ruda mea de sânge, m-a iubit cel mai mult pe lumea asta. Nu știu ce emoții trăiam când eram mică, știu doar că eram destul de fericită. Ca adult mi-am dorit mereu să am din nou patru ani.

Când aveam patru ani și o lună tatăl meu a murit. Cu el am doar trei amintiri, dintre care două frumoase și una fix dinainte să moară. Tata, pentru mine, este ca un unchi îndepărtat despre care nu îți amintești foarte multe lucruri. Nu am reușit să mă atașez foarte mult de el pentru că nu am prea avut când să o fac de vreme ce eu stăteam la bunici. Acum câteva luni vorbeam cu un verișor care m-a întrebat dacă îmi mai amintesc că tata m-a învățat să număr. Habar nu aveam! Simt că mi s-a furat relația mea cu tata, dar și cu mama. Când eram mai mică și mă supăram pe ea o numeam sora mea vitregă. Mă vedeam fizic cu ea din când în când. Nu am vorbit niciodată cu mama despre mine, despre ce mă doare. Singurul lucru pe care mi-l amintesc din timpul vizitelor la ea era faptul că o rugam să mă ducă la leagănul de lângă bloc și eram foarte fericită când mă dădea în leagăn.

Mi s-a mai furat și o a treia relație, cea cu fratele meu mai mare. Timp de mulți ani pentru mine a fost fratele mai mare și rău, fratele sever. Mulți ani l-am bănuit că mă invidiază pentru faptul că bunicii mă răsfață, dar avusese și el pierderile lui despre care atunci eu nu știam. La paisprezece ani am plecat la mama pentru că începeam liceul. Dar, deși eu am plecat de la bunici, tot am simțit această plecare ca pe un abandon al meu. Îi pierdeam pe cei care m-au iubit. Pe mama am mai pierdut-o o dată la optsprezece ani pentru că a plecat să muncească într-o altă țară. Am rămas singură acasă să mă gospodăresc și să îmi văd și de școală, dar și să fiu prima (și singura) care fugea la spital când bunicii erau luați cu salvarea. Mi-aduc aminte de mică de holurile spitalului pentru că în copilărie mergeam mai des la spital decât la cofetărie.

Copilăria cu bunicii mi-a adus bune și rele. Au avut grijă de mine, dar bunica nu  mi-a spus niciodată „te iubesc”, relația mea cu ea a fost rece, poate tocmai de aceea mai târziu am ales  cu precădere bărbați indisponibili emoțional. Relația mea cu fratele și mama mea s-a îmbunătățit în ultimii ani. Călătorim împreună, ne vizităm, râdem. Dar noi nu prea știm cum este la celălalt în suflet. Nu știm și nici nu întrebăm.

Abandonul m-a determinat să fiu perfecționistă, atât de perfecționistă încât am ajuns de curând într-un burn-out care m-a dus către o depresie. Atunci când și cariera a picat, m-am întrebat ce mai rămâne în viața mea. Caut mereu validare în ceilalți, am avut și o relație toxică cu cineva indisponibil emoțional. Uitându-mă acum în urmă mă întreb de ce am suportat acele lucruri.

Fetiței din mine i-aș spune că, deși stătea într-o curte cu mulți oameni, știu că se simțea singură. Dar când va fi mare îi voi umple viața cu prieteni buni care să ne ia în brațe și îi promit că nu mă las până nu-i vindec toate rănile și până când nu-i șterg toate lacrimile abandonate prin cotloane îndepărtate – abandonate – așa cum a fost și ea.

Inscripții
-
Autor

Anonimă

Localizare

Mărturie donată din România.

Cuvinte cheie
Artefacte similare