În decembrie 1989 aveam 21 de ani, eram studentă la Medicină, la Craiova. Este foarte vie în mine amintirea acelei perioade. Am trăit foarte intens nu doar emoția schimbării, dar și pe cea a incertitudinii, pentru că nu știam ce va fi. Nu am uitat și nu regret nicio secundă acele vremuri de foame și frică. Trăiam într-un oraș mare, în Craiova, unde nu existau alte resurse de hrană decât cele oferite de stat și era o obișnuință să stai 8 ore la coadă pentru un carton de ouă, pe care poate nu ajungeai să-l cumperi. Mă mir că mulți uită aceste detalii și au alte amintiri azi.
Nu știam, în primele luni ale lui 1990, despre Decretul 770 și ce a însemnat, dar îmi amintesc foarte bine reportajele despre copiii abandonați ai României din perioada imediat următoare Revoluției. Am avut la facultate materia puericultură și știu că am mers lângă Parcul Romanescu, unde și acum este o secție de pediatrie, care atunci se numea orfelinat. Ne-au dus în niște încăperi unde erau copii abandonați, doar cu niște cămășuțe pe ei. Încă nu exista noțiunea de scutec absorbant și era cumplit mirosul sufocant de urină. A fost șocant, pentru că noi eram, la rândul nostru, niște copii abia deveniți adulți, niște tineri studenți. Nu ne întâlniserăm niciodată cu această realitate și îmi amintesc cum cei mici din secție veneau cu mânuțele întinse spre noi, strigând „mama, mama”. Dacă nu ai trăit așa ceva, nu ai cum să înțelegi cum arătau acele spații și ce sentiment te încerca intrând acolo.
Ani mai târziu, la 29 de ani, ca medic, m-am angajat la căminul-spital din Băbeni. Am ajuns acolo pentru că eram disperată. Îmi muriseră părinții, aveam doi copii mici pe care nu aveam cui să-i las, iar postul meu de atunci era foarte departe de casă. Aș fi acceptat orice ca să pot ajunge mai repede la copiii mei, iar căminul-spital era la doar 20 de minute de locuință.
Îmi amintesc limpede că, cu o seară înainte de a începe lucrul, m-am întâlnit pe stradă cu o asistentă pe care o cunoșteam. I-am spus, bucuroasă, că de a doua zi voi lucra la Băbeni. Femeia s-a oprit, s-a uitat la mine îngrozită și a început să mă implore să nu mă duc. Trăgea de mine pe stradă, rugându-mă să fac orice altceva, numai să nu merg acolo. Dar m-am dus, nu aveam altă opțiune. Astăzi înțeleg perfect ce a vrut să-mi spună.
Au urmat luni de zile extrem de dificile. Este teribil de greu să te adaptezi într-un asemenea loc. Acolo erau instituționalizate 225 de persoane între 4 și 52 de ani. Ceea ce s-a imprimat în memoria mea – mirosul, suferința, înghesuiala, sunetele, toate acele suflete părăsite – este ceva ce, după atâția ani, nu pot reda în cuvinte. Nicio formulare nu poate cuprinde realitatea acelui spațiu.
La prima mea evaluare a copiilor și a condițiilor din căminul-spital, pe care am făcut-o împreună cu kinetoterapeuta Evelyne Soyez, am descoperit ceva ce m-a șocat: faptul că personalul de la Băbeni nu îi trata pe beneficiarii instituției ca pe niște ființe umane. Pe de o parte, asta ținea de nivelul de educație și formare al angajaților. Dar, pe de altă parte, era și un mecanism de apărare. Era aproape imposibil să supraviețuiești acelui loc fără să te detașezi complet de ceea ce vedeai zi de zi.
Clădirea avea 6 camere la parter, 6 la etajul 1 și 5 la etajul 2. În total, cele 17 camere găzduiau 225 de persoane, cu vârste între 4 și 52 de ani. Erau acolo copii și adulți cu patologii grave, cu malformații severe, mulți dintre ei așezați câte trei în același pat. Condițiile erau de o duritate greu de imaginat, iar momentul mesei era, de departe, cel mai cumplit moment la care puteai asista.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost că personalul nu știa numele celor internați acolo. Pentru că au înțeles că sunt evaluați, își notau în grabă numele pe palmă cu pixul, ca să îi poată rosti în fața noastră. Apoi îmi amintesc un moment care m-a marcat profund. Am văzut o infirmieră luând un copil și aruncându-l pe pat ca pe un sac de cartofi. Am întrebat-o, instinctiv, dacă și-ar fi tratat propriul copil în același fel. Femeia a încremenit.
Și am înțeles imediat că nu teama de sancțiune o blocase, ci șocul comparației. Remarca mea rupea pentru prima dată bariera pe care și-o construise ca să poată supraviețui acelui loc: nu se mai gândea la acei copii ca la niște copii.
Când îmi amintesc de Băbeni, Inima mea se deschide, ca o căsuță cu două uși… iar pe acele uși curge, curge, curge, toată suferința adunată acolo.
În momentul în care am reușit să aduc un psiholog – pentru că acolo nu exista niciun astfel de specialist sau colaborator – primul lucru pe care i l-am cerut a fost să evalueze personalul. Toți au trăit cu teama că această evaluare va duce la concedieri. Dar acesta nu era scopul meu. Ce mă preocupa cu adevărat era faptul că, dincolo de suferința enormă a celor care trăiau acolo – o suferință pe care o puteam trata doar parțial, fizic – problema centrală era modul în care personalul interacționa cu copiii și adulții instituționalizați.
A fost un moment important pentru mine: am înțeles că problemele din interiorul căminului nu țineau doar de lipsa de formare profesională. Multe dintre femeile care lucrau acolo aveau doar șapte clase. Dar ceea ce lipsea cu adevărat era lipsa de umanitate la care ajungeau după ani de expunere la un mediu de suferință extremă, fără sprijin psihologic, fără instruire, fără modele. Era un sistem care îi dezumaniza pe toți: pe cei abandonați acolo și, în alt fel, pe cei care lucrau lângă ei.
În 1998 a venit o propunere din partea unui ONG din Vâlcea, care dorea să organizeze o excursie pentru câțiva dintre cei instituționalizați la Băbeni și punea la dispoziție un autocar. Eu nu am ales câțiva, am ales cincizeci.
Pe parcurs, lucrurile au început să pară atât de complicate, încât organizatorii au decis să nu ne mai însoțească, ci doar să asigure transportul. Pentru mulți dintre cei cincizeci era prima dată când ieșeau dincolo de zidurile instituției. Pentru alții, era prima dată după atât de mulți ani, încât nici nu mai aveau amintirea unui “afară”.
Când am pornit la drum, emoția a devenit de neconținut pentru mulție dintre ei. O fată a intrat într-o stare de agitație de nestăpânit. Cumva, părea că pentru cei aflați între zidurile de la Băbeni posibilitatea unei vieți în societate nici nu exista.
Și totuși, îmi vine în minte un nume: Mihai P. A fost mai întâi la Căminul-Spital, apoi transferat la adulți, iar astăzi este căsătorit și are propria familie. Pe vremea aceea, Mihai era adolescent, iar eu tocmai preluasem funcția de director. Printre obiceiurile cumplite ale personalului era unul care mă tulbura profund: adolescenții care “nu ascultau” erau amenințați că vor fi duși la Măciuca. Toți știau ce însemna asta, se spunea că dacă ajungi acolo, nu mai ieși. Li se spunea: „Ascultați cum se aud clopotele de la Măciuca.” În acele momente, Mihai ieșea pe culoar, mă căuta și mă punea să spun ceea ce știa că este mantra mea: „Dacă ei nu ar fi, noi nu am avea un loc de muncă.”
Până în anul 2000, noi am aparținut de ISPH – Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, aflat în subordinea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, instituție care distribuia persoanele cu dizabilități oriunde în țară, acolo unde se găseau locuri. La acel moment, nu își punea nimeni problema ca beneficiarii să fie plasați într-o instituție apropiată de familie. De pildă, la Băbeni aveam foarte multe persoane provenite din București, dar și din Maramureș sau Moldova.
La un moment dat, domnul Cristian Tăbăcaru, însoțit de doamna Munteanu, care era directoarea Direcției de Protecție a Copilului Vâlcea, a venit într-o vizită. Ulterior, cei de la Fundația SERA m-au întrebat dacă accept prezența unui fotograf din partea lor. Așa l-am cunoscut pe Doru Ștefan, care, la acea vreme, realiza documentarea fotografică a instituțiilor în care Fundația SERA se implica pentru reabilitare sau închidere.
L-am primit pe Doru cu toată deschiderea și am descoperit în el un om extrem de pasionat de ceea ce făcea. Eu stăteam atunci foarte mult la muncă, nu doar cât era programul, ci până terminam tot ce era de făcut. Și, chiar și așa, Doru rămânea mai mult decât mine, cu o răbdare enormă de a surprinde întreaga realitate a acelei instituții. Cred că a petrecut trei zile non-stop la Băbeni și a văzut lucruri pe care poate nici eu nu le văzusem, pentru că, în prezența mea, personalul se comporta cu mai multă atenție.
A surprins fotografic realitatea acelui loc, iar fotografiile au ajuns la Bruxelles. Ele au declanșat o adevărată furtună. În primul rând, toată lumea era furioasă pe mine: de ce i-am permis să fotografieze în instituție.
Au apărut articole în ziare, a început să vină toată lumea să vadă ce se întâmplă la Băbeni, de la Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap până la diverse departamente și persoane care voiau să afle „ce e la noi”. Dar, la noi, nu era nimic nou. Era, de fapt, mult mai bine decât atunci când preluasem eu instituția.
Pentru mine a fost o perioadă cruntă. Am fost lovită din toate părțile. Dar am înțeles de ce Doru făcuse acele fotografii și cred că trebuia să se întâmple asta. Pentru că eu începusem deja să răstorn lucrurile și o făceam întâmpinând o rezistență uriașă. Din acel moment, nu mai exista altă soluție decât ca totul să se schimbe din temelii. Scandalul generat în jurul Băbeniului era prea mare.
Eu începusem deja să scot copiii din instituție, începusem recuperarea cu ei, mă străduisem să ajungem măcar în situația în care fiecare beneficiar să aibă propriul pat, nu cum îi găsisem eu, trei într-un pat. Încercasem din răsputeri să schimb atitudinea personalului. Făcusem tot ce știam, cât m-am priceput și cât mi s-a permis.
Și de atunci am început să mișcăm lucrurile.
În august 2000 am reușit separarea copiilor de adulți, pentru că, așa cum spuneam, în momentul în care am ajuns eu în instituție existau rezidenți cu vârste cuprinse între 4 și 52 de ani. Am avut atunci provocarea de a alege dacă rămân director la instituția pentru adulți sau la cea pentru copii.
Funcționam încă în aceeași clădire, la etaje diferite, dar eram deja separați ca instituții distincte, cu personalitate juridică diferită. Cred că erau aproximativ 144 de copii și circa 70 de adulți la acel moment. Eu am ales copiii, pentru că simțeam că acolo mai este speranță, că încă se mai poate schimba ceva în evoluția lor.
Atunci a început lucrul direct cu Fundația SERA România, iar primul pas a fost evaluarea copiilor, pe care am realizat-o împreună cu Evelyne Soyez. Am muncit împreună zi lumină. Pentru mine, ca medic, a fost o oportunitate extraordinară, pentru că aveam enorm de învățat de la acest om, specialist în kinetoterapie, cu o experiență fabuloasă în lucrul cu copii cu dizabilități.
Când lucrai cu ea, nu simțeai doar profesionistul și experiența, ci și instinctul. Avea un instinct extraordinar, știa exact ce trebuie făcut și care este calea cea mai bună pentru fiecare copil în parte. Evelyne vedea cu o limpezime rară atât problema, cât și soluția. Aceasta a fost, cred, cea mai mare calitate a ei.
Cu ceea ce trebuia să mă lupt eu era însă un personal care nu vedea nici unul dintre aceste aspecte. Aveam 21 de asistente și un asistent. Când plecam în vizită, mergeam câte șapte odată, toți cei aflați pe o tură. Ei îmi spuneau că totul este „în grafic”, că nu există probleme, iar eu scriam zeci de pagini de fișe medicale cu privire la stare lor de sănătate.
Cât din ceea ce am găsit acolo ținea de mentalitate, cât era moștenire comunistă și cât era generat de lipsurile materiale ale perioadei de tranziție încă nu știu să spun cu exactitate. Cu siguranță însă, ceea ce am găsit eu în 1998, oricât de cumplit ar fi fost, părea să fie totuși mult mai bine decât situația din 1990, din discuțiile pe care le-am avut cu cei care lucrau acolo de foarte mult timp. Îmi povesteau despre găuri în pereți, despre șobolani, despre lucruri mult mai dramatice decât ceea ce văzusem eu.
Am văzut mulți oameni veniți din foruri superioare, oameni care aveau putere de decizie, dar nu aveau curajul să intre măcar la Băbeni. Veneau în inspecție, vizita era anunțată dinainte, făceau înconjurul clădirii pe exterior și plecau.
Comunismul a avut, fără îndoială, un efect major. Părinții copiilor cu orice formă de handicap erau încurajați să își lase copiii în astfel de instituții. Apoi era mentalitatea. Lângă căminul-spital funcționa o Școală Specială, iar atunci când am încercat să trimit copiii din instituția noastră la școală, mi s-a spus că nu primesc copii cu IQ mai mic de 50. Exista, așadar, și această mentalitate profund înrădăcinată: că acești copii erau realmente irecuperabili și că nu avea rost să încerci să faci ceva pentru ei.
Dar, dincolo de mentalitate, resursele chiar nu existau. Dacă nu ar fi intervenit ONG-urile în acea perioadă, nu am fi avut buget pentru nimic. Centrala termică, de pildă, era foarte veche, iar la un moment dat un cazan a explodat. A fost un incident care putea deveni dramatic. Unul dintre beneficiari se afla chiar acolo și a scăpat cu viață pur și simplu din noroc. Fără sprijinul unui ONG, tot din Franța, nu am fi putut rezolva situația.
Totul trebuia refăcut: de la sursa de căldură și sursa de apă, până la mobilier. Totul necesita investiții pe care nu le aveam. Hainele erau spălate de multe ori pe zi, în niște mașinării industriale uriașe, în care intrau zeci sau sute de kilograme de rufe. Funcționau non-stop, dar detergentul era de proastă calitate, iar hainele miroseau la fel, fie că erau murdare, fie că erau curate. Uzura acestor haine, la un număr atât de mare de spălări, era rapidă. Banii erau necesari pentru absolut orice, iar resursele lipseau.
Îmi amintesc că aveam în cămin o tânără care nu voia să poarte decât o anumită bluză. Până o spălam și o uscam, pentru că nu existau uscătoare și depindeam complet de vremea de afară, era o adevărată tragedie să o îmbrăcăm cu altceva. Am încercat să cumpărăm mai multe bluze identice, ca să o putem liniști și convinge.
Era, de asemenea, o lipsă profundă de cunoaștere. Îmi amintesc că prima dată când am reușit să facem rost de pampers, infirmierele i-au dus, după ce fuseseră folosiți, la spălătorie, ca să fie reutilizați.
Am primit, la un moment dat, saci cu cereale și fructe uscate de la o fundație. La scurt timp au venit infirmierele să îmi spună că nimeni nu vrea să mănânce: că nu le place, că aruncă mâncarea pe pereți.
Am vrut, desigur, să văd ce se întâmplă cu adevărat. Și am descoperit că tot un adult, cineva din personal, le spusese copiilor că aceasta este „mâncare de porci”. În aceste condiții, evident că nimeni nu a mai vrut să mănânce.
M-am dus atunci, am luat un bol cu cereale, am scos bucățile una câte una și le-am arătat: „asta este un fruct uscat”, „asta este o boabă de cereală”. Le-am arătat că mănânc eu, iar apoi au mâncat și copiii. Era un gest simplu. Era nevoie doar de puțin efort și răbdare.
La fel cum a fost nevoie să explic de ce folosirea cănilor de metal, care nu sunt transparente, genera accidente frecvente. Copiii își turnau toată mâncarea pe ei, nu pentru că erau persoane cu dizabilități, ci dintr-un reflex psihologic firesc: când nu vezi conținutul unui recipient opac, nu poți doza corect înclinarea și coordonarea cu cantitatea de lichid rămasă. Chiar și noi vărsăm mult mai ușor conținutul unui recipient opac.
Nu exista, de fapt, nicio educație a personalului despre cum ar trebui să interacționeze cu oamenii aflați în grija noastră. Nu era vorba de rele intenții, ci de lipsă de cunoaștere, de exercițiu și de responsabilitate.
La un moment dat au sosit la noi Marion și Claire, două studente la psihomotricitate în Paris, venite la Băbeni ca voluntare, prin recomandarea Fundației SERA România. Au continuat să vină timp de zece ani la noi, în fiecare an câte șase săptămâni, pentru a face voluntariat în instituție. La un moment dat, ele au venit împreună cu un profesionist care pregătea în Franța personalul din creșe și care a fost dispus să vină și să instruiască întregul nostru personal. Nu doar personalul medical, ci pe toată lumea: de la asistente și infirmiere, până la femeia de serviciu, fochist și bucătărese. Toți.
Ne-a vorbit atunci despre nevoile unei persoane cu dizabilități, care sunt, în foarte mare măsură, nevoile oricărui om. Iar lucrul cel mai important pe care l-am învățat atunci a fost acesta: indiferent cine suntem și în ce context trăim, cea mai mare nevoie a omului este nevoia de securitate și de siguranță. Acesta este lucrul pe care trebuie să îl înțeleagă fiecare om implicat în îngrijirea unui copil, fie el tipic sau cu dizabilități, fie crescut în familie sau într-o instituție. Dacă nu reușim să le oferim acestor copii sentimentul că sunt în siguranță și contează, atunci toate celelalte nu vor avea efect, nici mâncarea mai bună, nici hainele mai noi, nici camera mai frumoasă.
Timpul a trecut și, treptat, am reușit să mutăm toți copiii în alte spații: centre mai mici, case de tip familial. Ultimii copii au fost duși la Căsuța Nicoleta, o casă de tip familial construită, din păcate, în curtea fostului Cămin-Spital. Ne-am fi dorit un loc complet diferit, rupt de acel trecut, dar nu ni s-a oferit un alt teren. Dar ceea ce am observat atunci a fost revelator. Același personal, ajuns într-un spațiu în care erau mai puține persoane și mai puțini copii, într-un mediu diferit, mai intim, s-a schimbat profund. Eram și eu acolo, alături de ele, și, dintr-odată, am descoperit niște oameni care încercau să dea tot ce era mai bun din ei, deși era exact același personal care, în instituție, se comportase cu totul diferit. De data aceasta aveau un cadru în care își puteau arăta abilitățile și în care se simțeau văzute și apreciate. Stăteau să facă cozonaci și clătite pentru copii, găteau cu bucurie și își schimbaseră comportamentul în mod vizibil. Concluzia este că nu doar copiii aveau nevoie să se simtă în siguranță, dar și ele aveau nevoie de același lucru.
Revenind la Fundația SERA România, nu știu cum ar fi fost posibilă închiderea instituției de la Băbeni fără implicarea lor. Este clar că, dincolo de finanțările pe care le-au adus, au avut o viziune: nu doar despre cum ar trebui să arate procesul de închidere a unui cămin-spital, ci despre cum ar trebui să funcționeze un sistem de protecție care să protejeze cu adevărat copiii.
Încă mai sunt multe lucruri de schimbat, mici și mari, dar drumul parcurs a fost lung. Unele schimbări par minore, dar ar avea un impact esențial. Vă dau un exemplu. Reforma sistemului de protecție a copilului a început în 1997. Suntem în 2025 și încă membrii personalului nu iau masa cu copiii, pentru că statul nu le asigură din buget și lor porțiile de mâncare. O femeie gătește, așa cum gătește o mamă acasă, le face copiilor ce își doresc și ce le place, apoi îi servește ca un furnizor de servicii, nu se poate așeza cu ei la masă ca într-o familie. Iar acel copil nu ajunge să înțeleagă ce înseamnă masa în familie. Pentru că de acolo copilul ar învața nu doar comportamentul la masă, ci și rolul social al mesei, ideea de apartenență, de ritm comun, de relație. Uneori, sistemele nu se schimbă prin decizii spectaculoase, ci prin gesturi aparent mărunte, care, în timp, structurează diferența dintre o instituție și o viață.
Le doresc sănătate celor de la Fundația SERA România, la împlinirea a 30 de ani de activitate, și energie să continue această muncă care, deși aparent creează uzură, te hrănește cu sentimentul profund că ai schimbat vieți și realități.
