Când aveam șase luni, mama a decis să plece de lângă tatăl meu biologic pentru că devenise agresiv. Jumătate de zi a mers cu mine în brațe pe jos până la părinții ei unde eu am rămas până la optsprezece ani. Mama a locuit cu mine acolo o vreme, dar apoi s-a recăsătorit și a plecat, au urmat alți doi copii unul după altul. Iar eu am rămas în continuare la bunici. Pe mama o vedeam atunci când mă vizita la bunici și în week-end când mergeam eu în vizită, la ei acasă. În acele momente mă simțeam extrem de incomod, ca un spectator în viața mamei mele. Abia așteptam să ajung înapoi la bunici, iar când ajungeam la ei, îmi era dor de mama. Cred că asta îmi definește copilăria și adolescența: faptul că m-am simțit foarte, foarte incomod. Nu puteam numi nicio casă acasă. Pentru mine cele două case se numeau “la bunici” sau “la mama”. Îmi amintesc cum la șapte ani le-am spus bunicilor că mă simt abandonată, deși ei m-au iubit enorm și au avut grijă de mine. Nu m-au băgat în seamă, de aceea mi-am spus că eu nu mă pot face auzită și de atunci mi-am reprimat tot ce simțeam. De când mă știu mi-am dorit să plec de-acolo, să plec departe. Și asta am și făcut. Când am împlinit optsprezece ani m-am uitat pe hartă. Eu fiind din Bacău, am văzut că Timișoara este cel mai departe și acolo am dat la facultate, însă am ajuns la Sibiu, apoi la București și nu m-am mai întors niciodată la Bacău, decât în vizită la familia rămasă acolo. Toată viața nu am făcut decât să plec.
Tatăl meu vitreg nu m-a adoptat, de aceea am avut un alt nume decât cel nou al mamei, lucru care m-a afectat foarte mult în școală pentru că erau profesori care mă întrebau de ce am alt nume față de cel al mamei, iar mie îmi era rușine să le tot spun de ce. De fiecare dată trebuia să povestesc și retrăiam același abandon iar și iar. Mă simțeam ciudata clasei.
Tatăl meu biologic nu m-a căutat niciodată și teama mea cea mai mare a fost aceea că el va muri și nu voi apuca să îl cunosc, lucru care s-a și întâmplat în decembrie, 2017. Eu eram atunci într-o excursie în Egipt când m-a anunțat cineva din familia lui. Mi-aș fi dorit să ajung măcar la înmormântare, dar cred că Dumnezeu nu a vrut să ne întâlnim nici măcar așa. Tatăl meu a fost marele absent din viața mea, iar de curând i-am pierdut și pe bunicii care m-au crescut. Bunicul mi-a murit în brațe acum doi ani, iar bunica la spital, singură. Simt că toată etapa aceea din viața mea a dispărut.
La un moment dat, am reușit să cumpăr o locuință pe numele meu. Acela a fost momentul cel mai fericit al vieții mele: să pot spune că mă duc acasă. Am înnebunit pe toată lumea cu bucuria mea de a merge acasă.
Abandonul m-a afectat printr-un simț al controlului extrem și o tendință spre competitivitate: am fost mereu premiantă și lăudată de toată lumea, am făcut carieră, dar pe partea emoțională am dezvoltat numai atașamente emoționale disfuncționale. Nu m-am căsătorit pentru că mi-am dorit ca copilul meu să aibă același nume cu mine și cu tatăl lui. Nu am găsit pe nimeni în care să am încredere că va rămâne într-o astfel de relație.
Simonei mici i-aș spune: N-a fost vina ta! Ești mai înțeleaptă decât crezi și vei rezista! M-am ales pe mine în ultimii ani și vreau să mă aleg pe mine și în continuare.
