În decembrie 1989 aveam 21 de ani și mă pregăteam pentru facultate. Încercasem deja admiterea la Academia de Studii Economice, dar nu reușisem și, probabil, așa trebuia să se întâmple. Pentru că dorința mea inițială fusese să studiez Dreptul, ca mulți tineri idealiști, îmi doream să salvez oameni aflați în nevoie. Părinții nu au fost de acord cu această facultate, dar iată că imediat, în 1990, s-a înființat Asistența Socială, care mi-a permis să îmi urmez visul de a alege o specializare care promitea să facă lumea mai bună. Am prins perioada în care, la Facultatea de Psihologie, Sociologie, Pedagogie, Psihopedagogie și Asistență Socială, veneau mulți specialiști străini pentru schimburi de experiență. Iar noi am avut bucuria de a învăța alături de ei.
Despre imaginile cu copiii abandonați ai României – cele difuzate atunci atât de intens și preluate de televiziunile occidentale – nu îmi amintesc să le fi văzut chiar în 1990. Dar ele au ajuns la mine, poate puțin mai târziu, și mi-au rămas pentru totdeauna în memorie: acele paturi de metal și copiii care te priveau printre zăbrele. Apoi, în primii ani de facultate, am ajuns să îi văd și în realitate pe acei copii, pentru că am făcut practică la Leagănul Sf. Ecaterina. Desigur, acolo situația era mult mai blândă; nu erau cazurile extreme difuzate la televizor, cele din cămine-spital și din centrele pentru copii cu dizabilități neuro-psihice. La acel moment, Sf. Ecaterina era unul dintre cele mai mari leagăne din sistemul de protecție a copilului.
Tot acolo îmi amintesc că am intrat în contact cu reprezentanții World Vision, care se aflau deja în instituție cu o intervenție de sprijin umanitar. Mai târziu am și colaborat cu această organizație: a fost primul meu loc de muncă din viața de adult care alesese asistența socială ca meserie.
Sigur, ca mulți alții, când am ales asistența socială nu știam foarte multe despre ce presupunea acest domeniu. Nu cunoșteam organizarea sistemului de protecție și nici nu estimam că aveam să nimeresc într-o perioadă de reforme intense și complicate. Dar este clar că acest domeniu a fost pentru mine, pentru că inclusiv din timpul facultății, cu cât am înțeles mai bine complexitatea sistemului în care intram, cu atât eram mai entuziasmată.
Poate că există undeva, în trecutul fiecăruia, un moment declanșator. Eu nu mi-l amintesc pe al meu, nu știu ce m-a îndemnat către acest domeniu, dar știu că în copilărie au existat niște povești, în cercul nostru de cunoscuți, despre oameni care nu și-au permis să aibă grijă de copiii lor cu dizabilități și i-au dus în instituții. Cred că mi-a rămas de atunci în minte întrebarea despre cum ar fi arătat o lume în care acești părinți și acești copii ar fi putut rămâne împreună. O lume în care ar fi existat suportul necesar pentru ca un copil vulnerabil să crească alături de familia lui. Mereu am avut impresia că mulți dintre copiii care ajungeau în sistemul de protecție ar fi putut fi sprijiniți, ei și familiile lor, pentru un destin diferit. Nu știam atunci că ceea ce gândeam se numea prevenirea abandonului și că, mai târziu, aveam să mă ocup tocmai de astfel de proiecte.
Drumul meu profesional a început în zona non-guvernamentală, care m-a atras pentru că era mai liberă, mai creativă, mai degrevată de rigiditate și birocrație. Atunci, la începuturi, în lucrul meu direct cu beneficiarii, am avut parte de niște experiențe care m-au schimbat profund. De pildă, am lucrat o perioadă cu persoane infectate cu HIV. Îmi amintesc că atunci am înțeles cât de puternică era discriminarea la care erau supuși, din moment ce simplul fapt de a lucra cu aceste familii îi făcea pe mulți să mă privească și pe mine cu suspiciune și teamă.
Am lucrat pentru un timp cu o familie în care atât părinții, cât și copiii erau infectați cu HIV, iar capacitatea lor de a căuta sprijin era limitată, mai ales din cauza educației precare. Și totuși, am făcut un plan de acțiune împreună cu mama și am învățat-o ce drepturi avea, ce resurse putea solicita, cum să facă o cerere, cum să structureze un dosar către primărie, de ce adeverințe avea nevoie de la medic și așa mai departe. Până în momentul în care am încheiat proiectul profesional cu acea organizație, familia respectivă era alfabetizată în ceea ce privește capacitatea de a se sprijini singură: știa ce ține de responsabilitatea ei și ce ține de responsabilitatea statului, și cum putea face ca viața lor și a copiilor să fie mai bună. Sunt persoane cu care am lucrat acum mai bine de 20 de ani și care încă își amintesc interacțiunea noastră, iar asta mă bucură de fiecare dată.
Pe de altă parte, simțeam că adevărata schimbare venea doar atunci când aceste două domenii, non-guvernamental și guvernamental, găseau o variantă de a lucra împreună. Schimbările sistemice nu se puteau genera decât dinspre structurile statului. Asta a și dus, ulterior, la tranziția mea din sistemul non-guvernamental către sectorul guvernamental. Am schimbat tabăra cu intenția de a avea acces la acele ustensile de reformă și schimbare care să aducă cel mai mare impact. Cu alte cuvinte, eram ghidată tot de iluzia cu care îmi alesesem inițial și facultatea: aceea că era posibil să schimbăm lumea. Nu știu dacă am reușit, dar știu sigur că am încercat.
Referitor la Fundația SERA România, eu i-am cunoscut din ambele ipostaze. Le-am fost colegă în marea familie a ONG-urilor la începuturi, apoi am continuat, din postura de reprezentant al statului, să colaborez cu ei. Și, pentru că știam cine sunt și ce capacitate au, am profitat de experiența lor și, ca parte a DGASPC-ului, le-am solicitat colaborarea ori de câte ori existau situații care presupuneau intervenții rapide, dar în același timp riguros structurate.
Îmi amintesc un caz al unei instituții din Negru Vodă, despre care primisem rapoarte absolut terifiante și atenționări din partea Comisiei pentru prevenirea torturii. Și, într-adevăr, ceea ce se întâmpla acolo era inimaginabil. Știam experiența celor de la Fundația SERA România cu zecile de cămine-spital pentru care găsiseră soluții de închidere, așa că le-am cerut sprijinul. La acel moment, Constanța nu avansase foarte mult în procesul de reformă, deci nu aveam în județ resursele și specialiștii necesari pentru a remedia situația, așa că am apelat la SERA. Și, într-adevăr, ei au fost cei care au reușit să ducă la bun sfârșit acel proiect.
Am colaborat ci ei de multe ori, pentru că aveau expertiză pe diverse domenii, mai ales acolo unde existau cazuri medicale grave. Am colaborat și în zona instituțiilor în care erau copii infectați cu HIV. Au sprijinit de fiecare dată când a fost nevoie, iar experiența lor a contat enorm, pentru că aveau o abordare profesionistă, expertiză medicală și o înțelegere profundă a domeniului și a mecanismelor lui. Și nu făceau doar partea de închidere, ci lucrau constant pentru soluții de reabilitare, prevenire și reintegrare.
Cred că ceea ce i-a diferențiat cu adevărat a fost faptul că puțini, sau poate nimeni altcineva, nu a avut curajul să își asume proiectele pe care și le-au asumat ei. Mă refer aici, în primul rând, la situația căminelor-spital, care erau proiecte extrem de riscante, în care porneai fără să știi când și cum vei putea ajunge la final.
Ei au fost printre primii care au realizat, în România, o evaluare națională a instituțiilor și a situației și numărului copiilor, în primii ani ai reformei. Fundația SERA România a fost și a rămas o organizație care cunoaște foarte amănunțit sistemul și îl înțelegea în profunzime. Și au crescut gradual în expertiză: au început încă din primii ani cu evaluarea și acordarea de ajutoare umanitare de urgență, și-au format o echipă de profesioniști, au adus specialiști din străinătate, apoi au început lucrul pe palierul dezinstituționalizării și, ulterior, pe cel al prevenirii.
A fost însă un drum lung. Iată că abia acum, în 2026, am ajuns la punctul final, cel al închiderii ultimelor instituții de tip vechi. Drumul a fost lung nu doar pentru că au fost enorm de multe lucruri de făcut, ci și pentru că a fost nevoie de multă muncă pentru schimbarea mentalităților. Au existat zone în care schimbarea a mers mai repede, județe în care oamenii din structurile locale s-au implicat total, dar și locuri în care lucrurile au stagnat mult timp și ne-am mișcat foarte greu. Același sistem, aceleași resurse, dar oameni diferiți.
Putem vorbi despre finalizarea acestui proces de dezinstituționalizare doar din momentul în care am introdus în lege obligativitatea închiderii instituțiilor de tip vechi. Așadar, anul acesta reușim să punem un lacăt simbolic pe un proces care a durat peste două decenii.
Cred că domeniul protecției copilului a fost un mare proiect de țară, o reformă de succes, fără de care nu am fi putut adera la Uniunea Europeană. Am fost, cu siguranță, împinși de la spate de Comisia Europeană să realizăm această reformă. A fost un proces cu viteze diferite, în perioade diverse ale parcursului său: un entuziasm puternic la începutul anilor 2000, o stagnare în 2007 și o relansare în forță în 2016. Drumul a fost lung și complicat, dar, indiferent de obstacole, viziunea a rămas aceeași: locul copiilor nu este în instituții. Și asta am făcut în toți acești ani.
Reforma aceasta a fost un proiect de țară de mari dimensiuni, care nu ar fi fost posibil fără o colaborare permanentă între sectorul guvernamental și cel non-guvernamental. Au existat multe paliere ale reformei în care ONG-urile au dat tonul, iar statul a urmat calea deschisă de ele. Un astfel de exemplu este descentralizarea, pentru că primele structuri locale și județene au apărut la inițiativa ONG-urilor. Domeniul protecției copilului este, poate, domeniul cu cele mai puternice organizații non-guvernamentale active și cu cele mai solide colaborări între ONG-uri și stat.
La împlinirea a 30 de ani, Fundația SERA România se încadrează încă în definiția „tânărului”, o categorie în care te afli până la 35 de ani. Eu îi privesc, așadar, ca pe o organizație tânără, care mai are foarte multe lucruri de făcut. Au fost multe domenii în care au excelat, dar cred că aria cu care se identifică cel mai puternic rămâne cea a lucrului cu copiii cu dizabilități, unde mai sunt încă foarte multe de făcut. Experiența și implicarea lor sunt în continuare necesare, iar în toți anii de reformă au fost un real sprijin.
