Loader

Eleonora Dascălu – infirmieră, salonul SERA al Spitalului „Grigore Alexandrescu” (SERA 30 pentru 30)

MA_D_SERA_4_02_052_r

DETALII TEHNICE

Descriere

Am început să colaborez acum aproape 25 de ani cu cei de la Fundația SERA România, la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”. Acolo, Fundația SERA a construit un salon dedicat copiilor pe care îi aduceau la tratament, iar eu și câteva colege aveam rolul de a însoți și supraveghea copiii în spital, la transferuri, vizite – tot ce ținea de sprijinul lor în afara instituțiilor din care proveneau.

Pe perioada internării, mai ales, copiii erau îngrijiți de mine și de colegele mele. Le dădeam să mănânce, dar mai ales comunicam și interacționam cu ei – asta era ce le lipsea cel mai mult. Lucram în trei schimburi, aveam 40 de ani și eram mamă, ceea ce mă făcea să fiu poate mai sensibilă la suferința lor. Se vedea pe chipul lor câtă suferință au îndurat, vedeai în reacția corpului lor că le era frică, că fuseseră abuzați. Și noi trebuia să avem răbdare și, uneori, crizele de tantrum pe care le aveau erau atât de violente încât ne speriam. 

Îmi aduc aminte că doamna Daniela Ciotloș era un medic tânăr la vremea aceea și foarte sufletist și, deși specializarea dânsei era chirurgia, când vedea prin ce greutăți trecem venea și ne învăța cum să-i calmăm.

 

Vă imaginați că ei veneau din cămine-spital, din locuri unde trăiseră foarte greu. Multe le-am văzut și eu în vizitele făcute cu cei de la Fundația SERA, la Vâlcea, la Bâlteni și în alte locuri. Veneau din niște locuri de coșmar și ajungeau în spital, unde sigur că era alt mediu. Îi speria locul, personalul pe care nu îl cunoșteau, și, pentru binele lor, trebuiau de multe ori să treacă prin intervenții chirurgicale care să repare parte din răul făcut de ani de zile de neglijență. Și în această stare ajungeau la noi, iar noi trebuia să avem grijă ca ei să se adapteze cu blândețe la noul spațiu. Uneori reușeam, alteori era foarte greu să ajungem la ei. Nu puteam comunica cu mulți dintre ei, era și foarte multă violență în ei, venită din frică. Foarte greu trăiseră în instituții: personal puțin, sărăcie, condiții aproape inumane de trai. 

Îmi aduc aminte că prima instituție pe care am văzut-o efectiv m-a șocat, și eram femeie în toată firea. Am ajuns cu un microbuz acolo, eram cu echipa de la Grigore Alexandrescu, mergeam într-o evaluare. Și îmi aduc aminte că am intrat cu mașina în curte și ne-am trezit înconjurați de copii, care împingeau autocarul, mai să-l dărâme. Iar eu aveam o pungă de sticksuri în mână, care mi-a fost smulsă. Noi aveam în mașină o mulțime de pachete cu ajutoare pentru ei, dar nu înțelegeau ce se întâmplă.

Mi-a fost foarte greu, am fost de multe ori la un pas să renunț, văzând câtă suferință purtau în ei acești copii – era ceva zdrobitor. 

Pe de altă parte, îmi aduceau și bucurie, când reușeam să avem un mic succes cu ei. Începutul era mereu greu, până se obișnuiau cu noi, dar apoi ne conectam și ne atașam unii de ceilalți, și ei de noi, și noi de ei. Despărțirile erau foarte grele, când se termina tratamentul și plecau. Iar ei nu voiau să plece, pentru că în spital era poate primul loc în care se simțiseră în siguranță și protejați. Chiar dacă făceau tratamente, ei cumva înțelegeau că e spre binele lor. La început le era teamă de noi, de medici mai ales. Apoi, cu blândețe și cu calm, ajungeam la ei. Medicii de la Grigore Alexandrescu au fost foarte răbdători cu acești copii – vă spun, uneori veneau și ne ajutau pe noi, când simțeau că suntem depășite de situație. Cred că fiecare copil care a fost acolo a plecat mai bine de la salonul SERA.

Toate astea te făceau să uiți cât de greu e, când vedeai sufletele acestea cum se deschid, câtă nevoie de iubire aveau. Și doctorii ne tratau cu mare respect și înțelegeau că, în recuperarea copiilor, munca noastră – de a-i ține într-o stare emoțională și fizică bună – conta. Era domnul profesor Dan Mircea Enescu, un om cu suflet mare, apoi domnul Alexandru Thiery și doamna Simona Thiery. Domnul doctor Jianu și doamna doctor Dana Ciotloș – toți ne susțineau, ne ajutau și aveau multă grijă de acești copii, cu răbdare și blândețe. Dânsa, în mod special, avea o putere extraordinară de a-i calma și de a interacționa cu ei.

Și cei de la Fundația SERA ne făceau să ne simțim importante. Știu că inclusiv domnul François de Combret venea să viziteze secția Fundației SERA de la Grigore Alexandrescu de câteva ori pe an și ne mulțumea mereu pentru munca noastră. Ne spunea că ceea ce facem este esențial. Ținea foarte mult la echipă, la personal. Cred că este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Ne făcea să ne simțim ca într-o familie și vedea efortul nostru.

Am lucrat și cu doamna Evelyne Soyez, care venea și făcea kinetoterapie cu acești copii, cu o blândețe incredibilă. Era un om tare cumsecade. Conta mult pentru noi aprecierea acestor specialiști, pentru că acești copii trebuiau supravegheați permanent. Nu puteai să ieși din salon nici măcar 2 minute, să mergi la baie – se putea întâmpla oricând ceva. Nu ne permiteam să ieșim să mâncăm un sandviș, trebuia să fii mereu atent. Nu puteai să știi ce poate face un copil care nu avea obișnuința de a fi liber.

Acești copii, în instituțiile din care veneau, erau de multe ori legați, închiși, nu știau cum să se comporte în libertatea acestui spațiu. Nu a fost ușor deloc, dar am dus-o până la capăt. Și, cumva, când la final ei nu voiau să plece, strigau după noi că vor să rămână cu noi. Îți era și greu să știi că pleacă din grija ta, dar erai și fericită că ai făcut ceva bine, dacă acești copii se atașau așa de tare de noi.

Au fost copii care și-au petrecut cu noi prima aniversare, pentru că nimeni nu le serbase ziua până atunci. Sau poate s-au jucat pentru prima oară. Aveam o fetiță care voia tot timpul să se întoarcă, Vetuța, pe care am iubit-o toți. De câte ori venea la București întreba de noi, mai ales de mine și de colega mea: „Unde sunt doamna Eleonora și doamna Maria?”. Ea avea o tetrapareză spastică și se chinuise tare mult, fiind paralizată, cu escare cumplite. Și pe ea am învățat-o să croșeteze și tot felul de lucruri, pentru că simțea nevoia să își umple timpul și tare voia să învețe de la noi. Ea venea din plasament, din Gorj. Din păcate, nu mai este, cred că a murit acum vreo 4-5 ani. Dar cei de la Fundația SERA România au îngrijit-o până la final. De ea am fost teribil de atașată.

Și mai era Andrei, din Maramureș, care avea tot tetrapareză și pe care îl luam uneori la mine acasă, în weekend. Ne era cumplit de greu să ne despărțim de ei, și lor de noi. Sunt pensionară acum și mă gândesc foarte des la acele vremuri, la copii, la tot ce am trăit în acei ani de lucru.

Inscripții
-
Autor
-
Localizare

Fotografiile din arhiva SERA sunt realizate în Căminul-spital Bâlteni.

Cuvinte cheie