„Puțini oameni au o instituție care să le fie dedicată încă din timpul vieții. Acesta este monumentul tău—într-o zi va trebui să te ridici la înălțimea lui”, Caterina Cantacuzino, bunica Ecaterinei Caradja, la prima lor vizită împreună în Leagănul Sfânta Ecaterina, 1908
A fost odată o prințesă, care creștea într-un orfelinat englezesc, sub un nume fals: Jeanne Bardin. Nu știa nici că este prințesă, nici că s-a născut, de fapt, în România. În adolescență și-a aflat adevărata identitate și s-a întors în țară. Aici, a descoperit Leagănul Sfânta Ecaterina, care-i purta numele și-i era dedicat de către mama ei îndurerată. Prințesa Ecaterina a îngrijit mii de orfani, refugiați și răniți de război. A îndurat ani grei de comunism și a fost nevoită să fugă din nou din țara ei natală. S-a întors centenară la Leagăn și și-a trăit ultimele luni cu râsetele copiilor în fundal.
Viața în orfelinat
Prima ei amintire este de la trei ani, într-un cărucior englezesc împins la deal de un bărbat misterios. Străbăteau drumul de la gara Rotherbridge până la orfelinatul Duchess of Leeds. De-o parte și de alta a pantei erau tufe de urzici. Când au ajuns în vârful dealului, căruțul s-a împotmolit într-un obstacol și a lansat-o pe prințesă prin aer, drept într-o tufă usturătoare.
A ajuns la orfelinat roșie și plânsă și a fost înscrisă sub numele franțuzesc Jeanne Bardin, cu explicația că părinții ei au murit într-un accident feroviar.
Era cea mai mică dintre cele 500 de eleve, îngrijite de 40 de călugărițe într-o clădire cu trei etaje, o biserică impozantă și multe alte anexe întinse pe domeniul de 300 de acri. Călugărițelor profesoare li se spunea „mama”, iar celor care munceau câmpul pe care orfelinatul își creștea propriile alimente li se spunea „soră”.
Prințesa era prea mică pentru cursurile care pregăteau fetele să fie menajere, guvernante sau asistente medicale, așa că a fost cazată în cameră cu o măicuță. În timpul zilei hoinărea în căutarea unei aventuri – de exemplu să șterpelească un pumn de ceapă mică, pregătită pentru plantat, din care să ronțăie mulțumită în ascunzișul pădurii din apropiere.
Anul era 1896, iar Europa vuia de durerea mamei prințesei. Plângea atât de mult, încât doctorii se temeau că-și va pierde vederea. Irene Cantacuzino dădea disperată anunțuri în ziare și angaja detectivi ca să-și găsească fetița răpită chiar de tatăl ei, prințul Radu Krețulescu. Bărbatul, furios în urma divorțului cerut de Irene, își răpise fiica și o ascunsese sub o altă identitate în orfelinatul englezesc.
După un an de durere, Irene Cantacuzino a înființat Leagănul Sfânta Ecaterina în memoria fiicei pierdute. S-a dedicat îngrijirii copiilor orfani din București, continuând să spere că într-o zi își va regăsi fiica. Refugierea în muncă a unei mame îndurerate a generat unul dintre cele mai vizionare sisteme de organizare în asistența socială a acelor ani. În 1900, Leagănul Sfânta Ecaterina a primit medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris. În anul 1906, cu ocazia expoziției jubiliare „40 de ani de domnie a Regelui Carol I” , leagănul a participat cu un pavilion și a obținut diploma de onoare cu medalie de aur și diploma de colaborare cu plachetă – ca recunoaștere a valorii activității de îngrijire și a modului superior de organizare a așezământului. 1906 a fost din păcate și anul în care Irene Cantacuzino s-a stins, la doar 36 de ani, fără să-și revadă fiica pierdută.
Revolta spanacului
Mica prințesă nu știa că un Leagăn din România îi poartă numele, iar în acei ani avea alte bătălii de dus. Elevele neascultătoare erau pedepsite cu afișarea numelui și faptelor pe o plăcuță, apoi lovite la fundul gol și obligate să se căiască. „Faptele” erau de obicei șușoteli în timpul liturghiei. Dar spiritul lui Jeanne Bardin era greu de stăvilit. După câteva lovituri la fund, a înfruntat o măicuță și i-a spus că nu are de ce să-și mai ceară scuze, de vreme ce i-au șters deja numele de pe plăcuța rușinii. Maica stareță i-a aplicat o nouă pedeapsă: „Sărută-mi piciorul!”. Mai multe „surori” au încercat să o forțeze să-și ispășească pedeapsa în timp ce Jeanne se zbătea vehement. Când forța celorlalte a adus-o suficient de aproape de piciorul măicuței, prințesa a mușcat-o cu toată puterea.
Anii treceau cu prințesa fantazând, ca toate celelalte sute de orfane, la o familie adoptivă blândă, care să-i îndeplinească toate dorințele. Iubea dulciurile, iar din alocația pentru patru săptămâni reușea să strângă un penny cu care își cumpăra șase bomboane în formă de pară sau, preferatul ei „șiret de pantof” – un baton de lemn dulce. Când măicuțele îi spuneau că așa a vrut Dumnezeu să-i ia amândoi părinții, iar ei să fie împreună, simțea multă furie. „De ce nu mi l-a lăsat pe măcar unul dintre ei?”, se întreba.
O dată pe an, măicuțele o îmbrăcau frumos și-i buclau părul, apoi un tutore misterios apărea cu un fotograf care-i făcea un portret. Știa doar că trebuie să se conformeze și că se simțea foarte ciudat în compania acelui tutore care nu-i explica nimic.
A mai fost, desigur și „Revolta Spanacului”, condusă de protagonista noastră. Pentru că primeau foarte des un spanac de nemâncat, fetițele vorbeau pe la colțuri că seamănă mai degrabă cu iarba. Într-o zi, prințesa a cules câteva margarete și le-a presărat pe ascuns în spanacul de la prânz. Apoi, le-a făcut semn colegelor: „Uite, margarete. E clar că ne dau iarbă!”. Câteva au început să verse, altele au leșinat și de-atunci nu au mai primit spanac.
„În acel orfelinat englezesc am dezvoltat un spirit independent– așa cum mi s-a tot spus– care mi-a fost de mare folos”, a spus prințesa, pe atunci octogenară, dictându-și memoriile în SUA.
Sătul de rebeliunile prințesei, după zece ani de orfelinat, tutorele a mutat-o pe Jeanne în alte școli, care s-o învețe să se conformeze. Purta hainele cernite, ciorapii de lână aspră și pantofii grosolani de la orfelinat și se simțea mereu exclusă de fetele cu ținutele lor impecabile. Îi spuneau „La Batarde” (Bastarda), dar cel mai adesea o ignorau, lăsând-o într-o singurătate absolută.
Prințesa descoperă cine este cu adevărat
Când avea 12 ani, tutorele i-a dezvăluit rece: „A venit timpul să știi cine ești cu adevărat. Numele tău este Catherine Kretulesco- Prințesa Catherine Kretulesco!”.
Copila simțea că se învârte încăperea cu ea și că tocmai a fost lovită în plex, dar ce a urmat a fost mai rău: „Eu sunt tatăl tău. Prințul Radu Kretulesco”. Și încă o lovitură: „Mama ta a murit”. Spiritul aventurier i-a fost zdrobit în acea zi. Nimic nu mai avea sens și identitatea îi era spulberată. Ani în șir rulase în gând imagini cu o familie ideală și cu chipurile unor părinți care o vor iubi.
Treptat, cu ajutor de la o mătușă și de la bunicul patern, prințesa a reușit să țeasă un plan de fugă în România natală. A fost nevoie de palme repetate pe care și le-a aplicat conștiincioasă ca să-și umfle obrazul, apoi de înțepături cu o așchie în gingia unui molar, ca să-și convingă îngrijitoarele să o ducă la dentist. De acolo, a fugit cu un taxi plătit de o mătușă și s-a îmbarcat în trenul Orient Express împreună cu bunicul.
Era copleșită de luxul și de eticheta atât de diferite de viața de orfelinat, dar spiritul ei clocotea din nou: avea un scop. A fost nevoie de multe amenințări ca să-și înduplece bunicul să treacă peste voința fiului său și să o aducă în România: mă arunc din tren, sar de la etaj, înghit săpun până mor. Era de nestăvilit.
Înapoi în țară, fără să înțeleagă limba română, îngrozită de tatăl abuziv care ar fi putut s-o găsească, Ecaterina l-a întâlnit pe bunicul matern: prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul” grație averii colosale, fost primar al Bucureștiului, deputat, senator și prim-ministru. Bunica era Caterina Cantacuzino, președinta Fundației Leagănul Sfânta Ecaterina, înființată de fiica ei, Irina.
Ecaterina a stat ascunsă o vreme la moșia de la Miclăușeni, într-un „castel de ciocolată” care a fost transformat în timpul comunismului în cămin-școală pentru copiii cu deficiențe.
După multă birocrație și luni de panică, bunicii materni au reușit să o treacă în tutela lor. Înainte să moară, mama ei lăsase procurorului șef de-atunci o listă cu semnele particulare ale copilei răpite. După o amplă examinare, Jeanne Bardin a devenit Ecaterina Cantacuzino. În Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei – Muzeul George Enescu de astăzi– bunicul îi povestea istoria României și-i cerea să învețe 50 de noi cuvinte românești în fiecare zi.
Leagănul Sfânta Ecaterina
În 1908, bunica maternă și-a dus nepoata să vadă instituția care-i purta numele.
„De la prima mea vizită la Leagănul Sf. Ecaterina, am știut că mi-am găsit menirea în viață”, povestea prințesa. „Mama plantase aluni de-o parte și de alta a aleilor, erau flori peste tot. Intrarea în Leagăn avea o arcadă cu fundal maro pe care era scris numele instituției cu litere albe. Deasupra ușilor duble de lemn era o sculptură cu un înger cu aripile întinse. Bunica m-a condus spre capela din spate. Mi-a arătat o pictură cu o femeie și un copil mic”.
I-a spus că aceea e mama ei, iar ea este copilul – pictat după o fotografie. Deodată, au avut sens portretele anuale cu fotograful de la orfelinat. Bunica i-a explicat că va avea grijă de Leagăn până când ea va fi pregătită să-l preia.
„Acum aveam și mai multe motive să-mi termin studiile cât mai repede posibil: ca să continui munca mamei mele. Nu mai eram orfana neajutorată, nu mai eram neadaptata din școala oribilă. Eram dedicată acestei noi vieți. Și știam foarte multe despre orfelinate!”, a povestit prințesa.
Capela din Leagănul Sf. Ecaterina încă păstrează inscripția semnată de mama Prințesei Caradja: „Pentru copiii fără mamă, de la o mamă fără copil”.
Pionierat în asistență socială
Anii de singurătate din orfelinatul englezesc, scria prințesa, „au lăsat cicatrici emoționale”. „Am fost mereu puțin suspicioasă față de oricine, înainte de a da un pic de timp relației”. L-a ales pe Costea Caradja să-i fie soț, iar primul război mondial a prins-o cu doi copii mici, în plină epidemie de tifos, improvizând un spital la Grumăzești și îngrijind bolnavi. Recunoștea deja în ea tiparul mamei pe care nu apucase să o revadă și al bunicii materne: refugierea în muncă atunci când apar probleme. După război, a pierdut o sarcină și, la cererea bunicii tot mai slăbite, a preluat conducerea Leagănului care-i purta numele. Era multă muncă de făcut, iar Ecaterina Caradja s-a bucurat să fie printre copii.
„Leagănul crescuse până la punctul de a da pe dinafară. Mulți copii rămăseseră pe drumuri după război și încă și mai mulți urmau să sosească, în urma retragerii trupelor străine. Deseori, mamele erau alungate de acasă din cauza rudelor sau a soților întorși de pe front, așa că trebuia să facem mult mai mult loc”, scria prințesa.
Prima clădire construită de mama ei avea un pod uriaș și un subsol încă neamenajat, așa că le-a folosit pentru a crește capacitatea Leagănului la 200 de copii. În pod, a amenajat și dormitoare pentru mamele care alăptau copiii orfani în schimbul unei plăți și adăpostului pentru proprii copii. Într-una dintre acele prime zile de după renovare, prințesa a observat că una dintre mame avea un bebeluș zdravăn și bine hrănit, deși cel orfan pe care-l alăpta nu lua deloc în greutate. Privind-o mai atent, a văzut că-i ținea degetul în gură bebelușului abandonat și păstra laptele doar pentru copilul ei. „A doua zi am schimbat metoda de plată”, scria prințesa și a început cântărirea bebelușilor orfani înainte și după alăptare, în ciuda protestelor unora dintre femei. Nevoia de lapte era tot mai mare, iar Crucea Roșie Americană a venit în ajutor cu conserve de lapte condensat și două asistente medicale pe care le-au trimis pentru șase luni în București. „Fiecare zi aducea noi probleme, dar cumva ne continuam munca și copiii erau salvați”.
În 1925, prințesa a auzit de Federația Save the Children, cu sediul la Geneva, care se preocupa de soarta orfanilor din toată lumea. S-a înscris la cursuri pentru a învăța mai multe despre programul de plasament familial pentru copiii prea mari pentru leagăne. În România, după împlinirea vârstei de 3 ani, copiii erau mutați din leagăne în instituții administrate de stat. „Știam din proprie experiență cum era viața pentru un orfan în acele condiții, așa că ideea de case familiale mi s-a părut intrigantă”.
A ales trei sate: Nedelea, Aricești și Filipești. A convins-o pe doctorița de la spitalul Filipești să-și adauge o zi de vizită și pentru Ariești, apoi a convins asistente medicale și moașe să se implice. Când a început să caute casele cele mai potrivite pentru a prelua copii, vorba s-a dus repede despre plata pe care ar urma s-o primească familiile din partea statului. Răspunsul mamelor din sat a înduioșat-o și a convins-o că acest plan va funcționa. „Au fost mame care ne-au spus de la început că vor să preia copii cu handicap”. Au început cu un autobuz înțesat cu 40 de copii și în scurt timp aveau 200 de copii plasați în familiile din cele trei sate.
Leagănul Sfânta Ecaterina a devenit singura instituție din România afiliată Uniunii Internaționale de Protecție a Copilului de la Geneva.
La mijlocul anilor 30, prințesa a aflat prin Save the Children de o potențială donație pe care ar putea s-o acceseze pentru Leagănul Sfânta Ecaterina. O româncă care se măritase cu un american lăsase un testament prin care cerea ca averea ei să fie folosită pentru ajutarea copiilor orfani din țara natală. Prințesa a plecat rapid la Londra, însoțită de una dintre fiicele ei, ca să afle cum poate accesa banii. Fondul avea câteva condiții: banii să fie folosiți doar pentru bebelușe, iar acestea să fie ocrotite într-o clădire separată pe care să fie afișat numele donatoarei. Întrebată dacă aceste condiții îi pun probleme, prințesa a răspuns cu un zâmbet: „Chiar, deloc. Iubesc să construiesc. Dar, știi… nu am realizat până acum că ar putea fi periculos să amesteci băieți și fete sub 3 ani”.
Întoarsă în România, prințesa și-a găsit fiica bolnavă. Avea o infecție severă cu streptococ, iar doctorii le-au recomandat să plece urgent la Viena. Au urcat în tren în aceeași zi, dar niciun sanatoriu nu a reușit să o salveze. S-au întors în România cu vaporul și, cu doar trei zile înainte să împlinească 17 ani, s-a stins. „Nimeni nu poate fi vreodată pregătit pentru așa ceva. A doua zi după înmormântare am aflat că am câștigat fondul memorial în valoare de $180.000. Singurul lucru care mi-a rămas a fost să-mi îngrop durerea în muncă”.
După ce noua construcție a fost gata, prințesa a decis să continue planurile mamei ei și să extindă Leagănul cu șase pavilioane. A folosit safirele mamei pentru a obține împrumuturi și a trecut peste disconfortul cerutului. I-a spus unui director de bancă că unul dintre copiii abandonați la poarta Leagănului ar putea fi chiar al lui. „Un copil despre care nici nu știți!”, i-a strigat disperată. Omul a izbucnit în râs și i-a scris un cec pe loc. A organizat evenimente de strângere de fonduri, unul dintre cele mai ingenioase fiind participarea la parada de Ziua Independenței cu un camion în care a încărcat bebeluși și îngrijitoare, ba chiar și un țarc de joacă pentru copiii mai mari. Camionul era marcat cu textul: „Contingent de X copii”, datat cu 20 de ani în viitor.
Până la finele anului 1936, Prințesa avea 12 clădiri în București, iar în mediul rural se extinsese în 12 sate, plus o școală în Nedelea și încă două în Filipești. Copiii mai mari învățau meserii, iar cei cu dificultăți de învățare se ocupau cu cizmăria și cârpeau încălțările tuturor. Foametea din Basarabia i-a adus un tren cu 400 de copii pe care a reușit să-i cazeze. Apoi încă 100 de copii din Comrat, care nu vorbeau română. Fiecare provocare declanșa un lanț de cereri de ajutor din partea prințesei care întotdeauna reușeau să aranjeze lucrurile: un brutar distribuia pâine copiilor pe care autobuzele îi aduceau la școală, un fost bucătar de armată gătea pentru refugiați, o fermă devenea casă temporară pentru copiii care fugeau de foamete sau de război, soția directorului liceului din zonă preda voluntar germană și franceză.
48 de copii orfani au învățat cântece cercetășești și au fost invitați la ceremonia reluării tronului de către regele Carol al II-lea. Regele a cerut costume țărănești și berete albe pentru toți copiii. Cum știa cât de repede se vor murdări beretele, prințesa a făcut rost de 48 de bucăți bej și i-a trimis pe copii la București. Un general i-a povestit că regele a fost foarte încântat de spectacol, dar a întrebat de ce nu purtau copiii alb. Când i s-a explicat că sunt copii de la Leagănul Sfânta Ecaterina, monarhul ar fi răspuns: „Oh, nu e de mirare. Acea femeie nedisciplinată este blestemat de independentă!”.
În pragul celui de-al doilea război mondial, prințesa nu avea timp să urmărească situația politică dezastruoasă din țară. Sute de mame și copii refugiați din Polonia cereau ajutorul. Kinia, o fetiță de 6 ani, a ajuns la București cu un istoric dramatic: tatăl ei, ofițer militar, fusese masacrat de germani, iar mama suferise o cădere nervoasă. Ambasada Poloniei voia să știe dacă prințesa Caradja poate să ajute, dar ea a făcut mai mult decât atât: a decis pe loc s-o înfieze. Kinia a devenit o binecuvântare după pierderea fiicei adolescente, dar cutremurul din 1940 i-a adus prințesei o nouă mare durere: Irene, fiica ei și soțul acesteia au pierit sub dărâmături.
„Oricâtă tristețe aveam în inimă, întotdeauna era de muncă. Aveam 1000 de bebeluși de îngrijit în București și 2000 de copii răspândiți în 12 sate. Chiar și cu excelenți profesori și personal medical, responsabilitățile administrative erau numeroase.”
Și mai era desigur și războiul care se apropia, iar cu el veneau noi și noi cereri de ajutor. Sute de evrei austrieci fugeau de Hitler în bărci periculoase răspândite pe Dunăre. Aveau opt zile să facă rost de pânză și să coasă sute de scutece, să adune vase, lapte praf și biberoane ca să-i întâmpine în portul Giurgiu. Prințesa a reușit să strângă totul la timp dar nimic nu putea să o pregătească pentru condițiile „inumane” în care se aflau refugiații și pentru recunoștința și adio-ul trist pe care și l-au spus.
Apoi au început bombardamentele. Prințesa era cu fiica ei la Ploiești și se ocupa de cele 12 sate unde cazau copii. Când cerul s-a umplut de avioane, s-a temut că-i sunt bombardați și copiii din București. Telefoanele nu mergeau și-i era imposibil să ia legătura cu capitala. Băieții mai mari au ajutat la stingerea incendiilor cauzate de avioanele prăbușite, dar au anunțat-o că un om mai mișcă într-una dintre epave.
Prințesa a anunțat spitalul din Filipești, i-a pregătit bărbatului un vin cu gheață și a trimis liceenii să-și aducă fierăstraiele și să taie o gaură prin fuselaj. Când în sfârșit l-au scos, bărbatul a început să tremure. Era american, iar subsolul primăriei era plin de mulți alți piloți prizonieri. Ecaterina s-a luptat pentru bunăstarea fiecăruia dintre ei și a convins și comunitatea locală să le aducă mâncare supraviețuitorilor și să se ocupe de înmormântări.
Războiul era în toi, nevoia de provizii creștea – atât în București cât și în mediul rural– iar acum prințesa avea încă o misiune: să viziteze prizonierii americani și să se asigure că sunt tratați bine.
Când ultimii americani au zburat înapoi acasă, în România începea teroarea comunistă. Chiar înainte ca guvernul să preia secția de bebeluși a Leagănului, prințesa a avut o idee genială. S-a dus la organizația pentru ipoteci urbane și i-a întrebat cât timp au până la intervenția guvernului. Estimau maximum patru luni. „Vreți să ajutați înainte să dispăreți?”, l-a întrebat pe director. „Din moment ce știu ce urmează, voi face cu plăcere tot ce pot”, a fost răspunsul său binevoitor. „Ei bine, dă-mi ipoteca maximă și grăbește formularele”. Șase săptămâni mai târziu, prințesa a încasat banii în aur și i-a pus într-un seif („cu două chei – una pentru mine și alta pentru avocatul meu)” la Banca României, care avea garanție britanică. Cu suma aceea a reușit să treacă prin momentele grele și să susțină plasamentul familial din mediul rural, până când comuniștii au preluat tot ce construise.
„Nu am avut niciodată mustrări de conștiință după acest moment”, a scris prințesa. „Știam că era pentru a continua munca de ajutorare a copiilor nefericiți. Cred că vechiul spirit independent, pe care îl dezvoltasem în orfelinat, a fost cel care m-a determinat să nu cedez. Când eram la școala mănăstirii ni se ceruse să adoptăm un slogan din Biblie. Alegerea mea a ridicat unele sprâncene: Mâna mea împotriva tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor împotriva mea.”
Alesese acest verset fără resentimente, cu gândul la faptul că nu are pe nimeni lângă ea pe care să se bazeze, dar își are propria minte pentru a supraviețui. Versetul rămânea la fel de valid și în plin regim comunist: supraviețuirea ei și a copiilor de la Leagăn depindeau doar de mintea ei.
I s-a oferit un post de sub-director al liceului pe care îl construise și administrase, cu condiția înscrierii în Partidul Comunist. A refuzat politicos, așa că au urmat procesele verbale de predare-primire, pe care a fost nevoită să le semneze. Comuniștii au bătut conștiincioși la mașină preluarea muncii ei de-o viață : pupitre, catedre, sobe, tablouri, becuri, abajururi, fasunguri, sonerii, copii.
Departe de comunism
Au urmat ani de precaritate în care copiii pe care-i ajutase la Leagăn, acum adulți, îi aduceau prințesei pâine. O vecină care își pierduse dinții din cauza deficienței de vitamine, îi dăruia cojile ei. Precaritatea nu i-a răpit însă simțul umorului: „Un lucru pot să spun despre comuniști…m-au ajutat să-mi recapăt silueta de fetiță”.
Preda lecții de engleză și se gândea la bunica ei: „Care era remediul bunicii pentru jale? Munca. În inima mea știam că avea dreptate, dar ce mai puteam să fac? Nu mai puteam să ajut copiii. Am auzit că liceul meu a fost închis pentru că-i învățam pe copii să fie indecent de independenți”.
Un nou plan i-a încolțit treptat în gând: dacă ar ajunge în America, ar putea să ajute nu numai copiii, ci întreaga Românie. Trebuia să ajungă în Statele Unite și să vorbească despre teroarea care domnește în țările din spatele Cortinei de Fier.
A fost odată o prințesă care avea 58 ani și care își verifica în fiecare zi bagajul de fugară: două perechi de șosete de lână, o jupă tricotată, o fustă matlasată, două pulovere și o jachetă scurtă, dar foarte grea. În toamna anului 1951, prințesa s-a îmbarcat la Giurgiu pe un vas petrolier, ascunsă în coca acestuia, sperând să ajungă la Viena și de acolo într-o țară liberă, care să vrea să audă povestea României sub comunism. Ceilalți pasageri clandestini nu trebuiau să știe că e acolo, așa că nu putea vorbi cu nimeni în afară de căpitanul care o ajutase să li se alăture.
Drumul pe Dunăre a însemnat 8 săptămâni de frig, frică și claustrofobie. Ecaterina recita mental toate adresele și contactele din America pe care le memorase înainte de plecare, ca să nu-și piardă mințile. Într-un moment de disperare, căpitanul i-a dat să citească un calendar vechi. Era chiar din 1908, anul în care prințesa fugise înapoi în România. „Ai cunoscut multe persoane care să intre fraudulos în țara lor natală și care să o părăsească în același mod?”, și-a întrebat amuzată călăuza.
Din Viena, divorțată și cu o singură fiică supraviețuitoare, Ecaterina Caradja s-a implicat în ajutorarea copiilor din Alger după cutremurul puternic din 1954 și a ținut numeroase discursuri împotriva comunismului. În 1955, a ajuns în sfârșit în America și unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să-i caute pe „băieții” prăbușiți în Ploiești. S-a reunit cu bărbatul pe care l-a salvat împreună cu copiii de la orfelinat, în direct la o televiziune americană iar prietenia lor a dăinuit până la finele zilelor. Prințesa a pornit o tradiție anuală a reuniunii foștilor aviatori prizonieri, începând cu 500 de rezerviști, care la rândul lor au mobilizat alte sute. În ianuarie 1977, i-a fost acordată Medalia de Onoare George Washington pentru eforturile ei de sprijinire a soldaților americani.
A străbătut SUA și Canada vorbind despre încălcarea drepturilor omului în țările comuniste și a tot amânat să-și aștearnă memoriile, din lipsă de timp. La începutul anilor 70 s-a hotărât să le dicteze și nu le-a dat drumul până când nu a fost satisfăcută, apropiindu-se de centenar.
Căderea comunismului: înapoi la Leagăn
În 1990, vestea despre copii abandonați din România a străbătut rapid lumea.
Copiii de la „Leagănul nr.1”, așa cum îl rebotezaseră comuniștii, fuseseră dintre cei „norocoși”. Condițiile din cele 12 clădiri erau mult superioare celor din celelalte peste 700 de instituții din țară care adăposteau copii abandonați. Comuniștii folosiseră Leagănul Ecaterina drept destinație de laudă pentru musafirii interesați. Instituția încă folosea mixerul cumpărat de prințesă cu 60 de ani în urmă!
Fiica și nepoata prințesei Ecaterina au vizitat leagănul în februarie 1990 și au descoperit peste 800 de copii abandonați. Au început rapid să strângă fonduri și produse de necesitate pe care să le doneze. La un eveniment dintr-o biserică ortodoxă din Statele Unite, o femeie s-a ridicat în picioare și a spus: „Eu sunt una dintre orfanele Prințesei Ecaterina”. Betty Ghițescu era liceeană când prințesa conducea Leagănul.
În 1991, Ecaterina Caradja s-a întors la leagănul care-i purta numele și s-a instalat într-o cămăruță dintr-o anexă construită de comuniști. S-a fotografiat zâmbitoare cu Michael Jackson, venit în vizită la Leagăn în 1992, cu ocazia concertului său la București. Martorii acelei întâlniri spun că erau amândoi ca doi copii.
Prințesa a atins centenarul auzind din nou râsetele copiilor și a continuat să-și țeasă povestea extraordinară împletită cu istoria.
La înmormântarea ei, oficiată la biserica Krețulescu, ctitorită de strămoșii ei, ziarele vremii au scris că au participat și foarte mulți dintre copiii orfani care au cunoscut-o în vremurile când conducea Leagănul.