Linda avea 27 de ani când a ajuns pentru prima dată în România, la Arad. Ceața și vremea rea nu i-au permis să vină direct la București, unde ea și alte 5 asistente erau așteptate. În schimb și-a petrecut prima seară într-un hotel fără lumină, căldură și cu acoperișul găurit, în apropierea bazei militare unde aterizaseră. Era ianuarie 1991 și deși avea deja o experiență consistentă ca asistentă medicală specializată în psihiatrie, nimic nu putea să o pregătească pe deplin pentru destinația acestei călătorii – Căminul Spital Nr. 4, din Plătărești.
Interacțiunea contondentă cu purgatoriul acestui cămin spital o va determina să ia o hotărâre personală: dincolo de toate formele în care fuseseră abandonați copiii de la Plătărești: uman, moral, fizic, emoțional…ea nu va fi parte din acest abandon. Ea nu îi va abandona niciodată.
Legătura care s-a creat între ea și copii de la Plătărești, un loc în care era mult mai simplu să mori decât să trăiești, i-a schimbat viața în moduri pe care atunci nu și le-a putut imagina.
Povestea a început după ce a văzut anunțul „Care for Romania Appeal”, în revista Nursing Standard. De când terminase pregătirea sa în domeniu își dorea să meargă să facă voluntariat și să ajute, undeva unde să fie cu adevărat nevoie de sprijinul și asistența ei. A decis imediat să doneze pentru apel să facă orice e nevoie ca voluntar, chiar să curețe podele. Dă interviu pentru a fi admisă ca voluntar și decide să întrerupă pentru 6 luni munca de asistent psihiatrie într-un spital scoțian, pentru a veni în România. La momentul sosirii ei, în ianuarie 1991, se lucra la relocarea copiilor instituționalizați la căminul-spital din Plătărești, în clădirea fostului Cămin-Spital Nr. 8, din Balotului, aflată în renovare. Aici se cunoaște cu Robyn, asistenta din Noua Zeelandă care răspunsese aceluiași apel pentru voluntari. Alături de ea și de alte colege din diverse colțuri ale lumii înfruntă lipsurile cotidiene ale Bucureștiul post-decembrist, o societate pe care nu o înțelege – social și lingvistic și intră în dinamica infernală a luptei cu sistemul și cu reticiența personalului din instituție.
Fiind specializată în psihiatrie alege să lucreze cu copiii de la ultimul etaj, cei mai mari dar și cei care, în segregarea opresivă din instituție, prezentau forme grave de dizabilități mentale și psihice. Când povestește despre acele luni simte încă mirosul pătrunzător din cămin. După 35 de ani încă își amintește tot: mișcările frenetice ale copiilor lipsiți de afecțiune și îngrămădiți în saloanele instituției, trupurile lor dezgolite și pline de răni, privirile acelea goale și sălbatice, captive într-un spațiu mental la care știi că nu poți ajunge. Șocul, dar și furia la vederea condițiile inumane în care acești copii trăiau, i-au dat forța și determinarea să lupte pentru ei atunci și acum.
„Împreună cu ceilalți voluntari am realizat că pur și simplu ne va fi imposibil să plecăm după 3 sau 6 luni. Chiar dacă aveam posibilitatea și tot dreptul de a pleca oricând și cu siguranță ne și doream să o facem, totuși nu am făcut-o, nu avea cine să ne ia locul. Cred că mulți dintre noi ne-am asumat un angajament tacit de a nu abandona, la rândul nostru, copiii și tinerii care erau deja abandonați acolo și aveau atâta nevoie de noi.”
„Îmi amintesc cum medicii căminului se plimbau cu o cutie plină cu sticluțe de plastic și dacă un copil era puțin gălăgios, îl linișteau prin medicație. Le dădeau antipsihotice puternice în cantități foarte mari. Având experiență în medicina psihiatrică știam că nu poți să dai copilului cantitate aceea de haloperidol, complet neadecvată masei lor corporale.”
S-a luptat așa cum a putut pentru copiii de la Plătărești, uneori încercând să aranjeze, pe deasupra sistemului, transport pentru cazurile grave, la spitale din București. Alteori profita de statutul ei de străină, vorbitoare de engleză, ca să obțină ceea ce își dorea: grijă și condiții mai bune pentru copii. Linia era fină, pentru că scopul era să colaboreze cu personalul de acolo, nu să fie dată afară din instituție, iar asta se putea întâmpla cu ușurință, pentru că un voluntar nu avea drepturi acolo. Uneori a fost percepută ca fiind arogantă, dar aroganța venea din pasiunea pe care o punea în munca ei și din siguranța că poate face o schimbare. Alteori trebuia să-și aleagă lupta, dacă se va lupta pentru viața unui copil sau pentru un covor donat, care în loc să ajungă într-unul din saloane în care copii erau puși pe podea, pe saltele murdare, pentru exerciții de fizioterapie, ajungea în biroul unui șef.
Cu timpul, aflând mai multe despre istoria recentă a țării, politicile pronataliste și trăind la rândul ei reminiscențele sistemului comunist încă prezent în societate, și-a dat seama că schimbarea nu va veni instant, ci în timp, de-a lungul uneia sau mai multor generații. Dacă la început o judeca și o privea contrariată pe femeia care stătea cu un băț în salonul de la etajul 2 și urla de fiecare dată când un copil se mișca, își dă seama cu timpul că acea persoană era o victimă a sistemului. Nu avea nicio pregătire în grija acelor copii, se ocupa de hrănirea lor, supravegherea, curățarea lor. O singură persoană la 40 de copii era lipsită de putere, luând în considerare și lipsurile adânci din instituție. Electricitatea era din când în când, sistemul de încălzire stricat, apa infestată cu giardia, grupuri sanitare nefuncționale, lipsă de produse de curățare și dezinfectare sau a detergenților. Neavând cu ce să spele, o parte dintre copii nici nu erau obișnuiți să poarte haine, pentru că era mai simplu să fie schimbate doar păturile în care stăteau încovoiați, în frigul din cămin.
„De unde se presupunea că erau grupurile sanitare venea o duhoarea îngrozitoare. Acel loc semăna cu imaginile din lagărele de concentrare din Germania nazistă, dușul fiind o țeavă care ieșea din tavan, într-o cameră de beton. Aceea era camera de duș, dar care oricum nu funcționa. Mai era o cameră în care probabil la un moment dat fusese un vas de toaletă, dar acum era doar o gaură în pământ. Copiii foloseau în continuare acea fostă baie. Podeaua era acoperită de un strat de aproximativ 5 cm de urină și fecale. Unii copii foloseau acel spațiu și ca ascunzătoare. Era îngrozitor!”
În septembrie 1991 are loc mutarea copiilor în clădirea refăcută și amenajată din Balotului. Linda rămâne să lucreze alături de copii și să ajute la acomodarea acestora în noul spațiu, încă o lună. Apoi se întoarce în Scoția la locul de muncă pe care îl lăsase în urmă. Își reia activitatea, dar simte că nu mai aparține acelui loc. Deși dorul de soț, familie și prieteni fusese mare în lunile petrecute în România, decide să se întoarcă în România. De această dată, prin intermediul Fundației Romanian Angel Appeal ajunge să lucreze un an cu copiii abandonați în secția de HIV/SIDA, din Spitalul Municipal Constanța. După câteva luni petrecute în Constanța merge ca voluntară în alte cămine-spital, precum cel de la Grădinari și Videle. În acei ani încep drumurile recurente ale din Lindei din Scoția în România.
„Mereu, mereu m-am întors la Balotului și Plătărești. Am menținut acea conexiune de-a lungul timpului. Copiii, Robyn, restul voluntarilor, ei sunt fundamentul pentru care România este în inima mea. Nu am vrut să-i abandonez și eu. Așadar, menținând acea legătură, au început să se miște lucrurile și am început să mă implic și mai mult în schimbarea sistemului.”
De fiecare dată când ajungea în România, mergea la Centrul de Recuperare din Balotului pentru a-i vedea pe copiii care au legat-o ireversibil de România și care i-au schimbat parcursul profesional. Cu trecerea anilor află că la împlinirea vârstei de 18 ani, rezidenții de la Balotului erau mutați la Plătărești, unde nimic nu se schimbase. Linda începe să îi caute, să strângă bani pentru a moderniza curtea instituției din Plătărești, dar toate acele fonduri s-au pierdut în mod misterios. Acum, la mai bine de 30 de ani de la acel moment, încă este în căutarea unora dintre acei copiii, acum adulți, cărora după împlinirea vârstei de 18 ani le-a pierdut urma.
Pe la jumătatea anilor ’90, văzând care e parcursul acestor persoane, a decis că trebuie să se implice în dezinstituționalizarea lor. Au contat mult cunoștințele psihiatrice în ceea ce privește efectele negative ale instituționalizării asupra individului și experiența sa anterioară. În Scoția, în 1990, începuse dezinstituționalizarea și plasarea persoanelor în cadrul comunității. Toate acestea au contribuit la crearea unui model de desinstuționalizare împreună cu Fundația Romanian Angel Appeal, Primăria Sectorului 2, un grup de guvernanți români, dar și Ambasadorii de la acea vreme ai Franței și Marii Britanii.
Munca ei continua și după ce părăsea România. Și-a creat propria fundație, a început să facă fundraising și să vorbească despre copiii abandonați ai României cu orice ocazie. În 1997, cu sprijinul unei școli din orașul natal, aduce voluntari cu care organizează pentru prima dată o tabără pentru 7 copii din Balotului, la Marea Neagră.
Reacția oamenilor la vederea acestor persoane cu dizabilități vizibile o sperie, dar conștientizează și mai tare stigma puternică din societate, cauzată de decenii de invizibilitate a acestor oameni, închiși în spatele zidurilor unor instituții mamut. În următorii 17 ani a continuat să organizeze tabere pentru copiii instituționalizați, iar în 2014, la ultima ediție, ajungând să participe peste 70 de persoane instituționalizate în centre de recuperare. În tot acești ani a observat că percepția oamenilor asupra persoanelor cu dizabilități s-a schimbat, fiind mult mai deschiși la prezența lor. Simte că e un mare privilegiu să fie martoră acestor schimbări. Pe lângă aceste tabere, la începutul anilor 2000 a organizat traininguri pentru personalul din poliția română, pentru gestionarea cazurilor infracționale săvârșite de minori, în parteneriat cu membri ai poliției din Scoția. După munca depusă pentru un model de dezinstituționalizare și pentru strângere de fonduri, cumpără apartamente în București pentru 4 dintre rezidenții de la Balotului, pe care îi știa de când erau mici, la Plătărești. A arătat tuturor că acești copii etichetați ca fiind nerecuperabili sunt recuperabili, pot să trăiască în cadrul societății ca noi toți, să învețe, să își facă o familie, să muncească. Nu există vizită a Lindei în România fără ca ea să treacă să să îi viziteze..
„Am așteptat mereu ca oamenii din România să vină spre mine să-mi ceară ajutorul. Niciodată nu mi-aș dori să vină cineva în țara mea să-mi spună cum să-mi fac treaba. Vreau să ajut cu respect și dacă cineva vrea ajutorul meu, dacă pot, o voi face.”
Linda se simte norocoasă pentru tot ce a trăit. A avut posibilitatea să renunțe, dar a ales să nu o facă, în ciuda greutăților apărute în viața ei personală. A renunțat la cariera sa de asistentă psihiatrie pentru a avea un program mai flexibil. A terminat studii în domeniul sanitar și și-a descris propriul birou, în care lucrează în privat cu pacienți și azi. Vorbește cu pasiune despre toate lucrurile pe care le-a făcut aici. A depus mărturie la Procuratură despre cele trăite în acei ani la Plătărești, în cadrul dosarului deschis de IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), în 2024. Speră ca acei copii, deveniți adulți, să primească recunoaștere și compensații pentru abuzurile pe care le-au trăit. La fel cum speră că va găsi din nou sprijinul pentru a organiza tabere dedicate celor instituționalizați în prezent.
Istoria vechiului sistem și a acelor ani nu trebuie să se piardă din memoria colectivă, spune Linda Barr.