Cum am ajuns eu, o profesoară din Birmingham, într-un cămin spital din România, în mai 1990?
Acesta a rămas un mister, chiar și pentru mine. Desigur, văzusem și eu imaginile cutremurătoare despre copiii din orfelinatele românești, care se derulau la orice program de știri. Întreaga lume aflase despre condițiile precare în care trăiau copiii și tinerii instituționalizați și despre numeroasele instituții în care aceștia sufereau în România. Cred, de fapt, că era prima oară când aflam ceva concret despre această țară.
Toată lumea organiza proiecte de suport, se trimiteau ajutoare, mai ales pentru copii. În orașul meu toate școlile au desemnat reprezentanți care să însoțească aceste convoaie umanitare. Când în școala mea s-a întrebat care profesor ar merge în România cu ajutoarele umanitare, spre surpriza mea, am răspuns: EU.
Am fost unul dintre cei 10 profesori care au ajuns, din Birmingham în Suceava, cu două camioane pline de ajutoare, în primăvara lui 1990, la nici jumătate de an de la căderea regimului comunist în România. Pentru că multe țări europene organizaseră misiuni de sprijin, căminul de la Suceava era destul de bine aprovizionat, așa că ne-au sugerat să lăsăm o parte din încărcătura noastră la aproximativ 50 km nord de Suceava, la Siret.
Așa am ajuns la poarta acestei instituții, care era enormă, absolut uluitor de mare și când am intrat ne-am trezit înconjurați de o mulțime de ființe, despre care nu puteai să spui dacă erau băieți sau fete, dacă erau copii, adulți sau bătrâni. Toți aveau capetele rase și erau desculți, purtau un fel de tunici zdrențuite și murdare și păreau să fie toți la fel. Recunosc că a fost un moment de teamă pentru noi, când ne-au înconjurat, nu știam cum vor reacționa.
Dar ei erau tare fericiți să ne vadă, să ne atingă, se bucurau de absolut orice le-am fi oferit. Dacă imaginea din curte a fost înfiorătoare, cea din interiorul instituției era cu adevărat înfricoșătoare. Nu mai văzusem așa ceva, nici nu știam că poate exista o asemenea realitate în timpurile noastre. Toți acești tineri alergau după noi, în timp ce duhoarea locului era copleșitoare. Urina și deșeurile umane erau peste tot, era absolut îngrozitor, o realitate terifiantă care mă luase complet pe nepregătite.
Și îmi amintesc că m-am gândit „Monica, ieși de aici, repede!”.
Era înfricoșător și sufocant și mi-am spus „Oh, Doamne, este copleșitor ce se întâmplă aici și nu cred că există soluție, nu cred că sufletele acestea pot fi ajutate în vreun fel”.
Prin grilajele clădirii, toate aceste corpuri ale copiilor și tinerilor închiși acolo aveau mâinile întinse prin zăbrele și ne arătau, prin semne, ne cereau cămășile, pantofii. Și ne-am scos cămășile și pantalonii lungi pe care îi aveam și pantofii și le-am dat lor. Și am ieșit din orfelinat desculți și în pantaloni scurți și doar în maieuri, toți în stare de șoc, neînțelegând ce tocmai am trăit, am văzut, am mirosit și am auzit.
Așa am ajuns la Siret și așa am găsit Siretul.
Acel moment în care, în școala mea din Birmingham, am răspuns DA, voi merge în România cu ajutoare, a fost un moment care, mai târziu, aveam să înțeleg, îmi schimbase viața pentru totdeauna. Spusesem DA fără a aveam nicio idee, evident, ce mă aștepta.
Ne-am întors acasă și viața mea înapoi în Anglia era minunată. Îmi plăcea să predau și așteptam cu nerăbdare să mă întorc la elevii mei, în fiecare zi.
Dar dintr-un motiv cunoscut doar lui Dumnezeu, eu nu puteam să uit ce văzusem acolo, nu puteam să mă desprind din mâinile care se întindeau către mine de la peste 2000 de km, din clădirea colosală a Căminului Spital pentru Copii Neuropsihici Cronici de la Siret, unde 600 de suflete așteptau un ajutor, de la cineva, de la oricine.
Nu îmi era deloc clar cum aș putea eu să fac acest lucru, dar am decis doar că trebuie să încerc ajut cumva. Nu mi se pare că a fost senzațional ce am făcut eu, cred că asta ar face orice persoană normală.
Așa că am început să le povestesc oamenilor din Birmingham ce am văzut acolo și să cer ajutor pentru copiii, tinerii și adulții instituționalizați la Sighet. Voiam să strâng ajutoare pentru a mă întoarce în România, să văd dacă aș putea aduce puțină alinare.
Și porțile cerului s-au deschis. Atât de mulți oameni generoși au vrut să sprijine sau să vină cu mine. Unul dintre acești oameni, care a ascultat cu atenție povestea mea despre Siret a fost Anica Rise, o cunoscută prezentatoare de televiziune în Anglia. Și Anica m-a invitat în emisiunea ei și în urma acestui interviu, două sute de oameni au plecat din Anglia către Siret, în mașini sau avioane, cu 15 camioane încărcate cu ajutoare. Cu toții am făcut tot ce am putut pentru a renova acel orfelinat în doar o săptămână. A fost o nebunie frumoasă, dar desigur, nu a fost suficient, era doar începutul.
La sfârșitul acestei săptămâni, în care 200 de voluntari schimbaseră complet felul în care arăta Căminul Spital de la Siret, aceste suflete care trăiau acolo ne întrebau dacă: „Suntem trimișii lui Dumnezeu, dacă suntem îngeri?”, pentru că transformasem locul acela cumplit atât de mult într-o săptămână.
Și când totul s-a terminat și ne pregăteam să plecăm, Anica le-a spus copiilor: „Nu vă faceți griji, va fi întotdeauna cineva aici pentru voi, nu-i așa, Monica?”. Și s-a uitat la mine, iar eu m-am uitat peste umăr să văd cine altcineva va mai fi acolo… și nu era nimeni, doar eu. Și am spus din nou DA. Și din acel moment viața mea s-a schimbat și am decis să rămân în România.
Aflasem că instituția de la Siret era supranumită „Gaura Neagră a României”, erau aproximativ 600 de tineri care locuiau acolo când am ajuns eu, în 1990. Aveau vârste cuprinse între 2 și 40 de ani, niște ființe care deschideau ochii acolo și uneori îi și închideau în același loc lipsit de speranță. Nu știu ce fel de instituție era, nu am reușit să-mi dau seama de ce se numea spital neuropsihic, pentru că nimeni nu încerca să îi vindece. Era o clădire colosală cu aproximativ 5 etaje, un loc îngrozitor, cu condiții de trai inimaginabile. Peste tot vedeai tineri care se legănau înainte și înapoi și se adunau în grupuri de câte 7 sau 8 într-un pat sau pe o bancă, doar legănându-se, fără niciun scop, fără nicio bucurie. Era ceva teribil de trist. Și în afară de tristețea lor mai era mizeria locului: lipsa de apă, de electricitate, era pur și simplu descurajant. Încă nu pot să cred că noi totuși reușisem să facem o îmbunătățire atât de mare a locului cu intervenția noastră, având în vedere dimensiunea colosală a acelei clădiri.
Pe măsură ce timpul a trecut am realizat însă că schimbările ce trebuiau făcute nu țineau doar de zugrăvitul pereților. Era un proiect uriaș și avea să dureze mulți ani pentru a schimba cu adevărat ceva în viețile lor. Apoi mai era chestiunea personalul care lucra în spital și care pe de o parte nu era suficient pentru numărul de oameni care locuiau acolo, dar cel mai grav era că niciunul dintre ei nu era antrenat pentru acea muncă și nu avea calificările profesionale necesare în îngrijirea acestor tineri.
Dar după ce toată agitația acestei intervenții umanitar s-a stins, am simțit o imensă deznădejde. Deși adunasem toți voluntarii și resursele materiale pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale copiilor, totuși ceea ce realizasem era doar un exercițiu cosmetic. Pereții erau curați, dar sufletele de acolo erau în tot la fel de multă durere. Și atunci am realizat că dacă voiam cu adevărat să ajut, atunci trebuia să mă dăruiesc 100% și să rămân acolo pe termen lung. Să fac ceva pentru ca viețile lor să fie posibile sau măcar să încerc tot ce pot eu mai bine pentru ca acest lucru să se întâmple.
A trebuit în primul rând să caut căi de a colabora cu personalul de acolo pentru a găsi formule de schimbare, pentru că lucrurile la care eu visam erau un concept complet nou pentru români. Îmi trebuia și un cadru legal prin care să pot acționa, doar să lucrez voluntar în instituție nu era suficient. Așa că am fondat propriul meu ONG și s-a numiat O NOUĂ VIAȚĂ. Așa am putut angaja mulți tineri români, am putut oferi ateliere de educație și formare, am făcut vizite de schimb de experiență între Scoția și România și am realizat o mulțime de proiecte colaborative. S-au întâmplat multe în acei ani și pentru mine a devenit cel mai natural lucru să trăiesc în România și să văd proiectul cum prinde viață până la final…. sau până la un final, pentru că proiectul încă există și copiii de atunci sunt astăzi adulți, care încă au nevoie de ajutor.
Dincolo de ajutorul concret pe care l-am adus prin munca mea și a tuturor celor din echipa noastră, simt că esențial a fost că am devenit o voce pentru ei, că prezența noastră le-a dat lor o voce. Până la apariția noastră nimeni nu i-a ascultat, nu au contat pentru nimeni, opiniile lor nu au fost posibile. Odată cu apariția voluntarilor, copiii și tinerii de acolo s-au simțit împuterniciți să spună lucruri despre condițiile vieții lor, chiar să se plângă felul în care trăiau. Nu știu dacă vă imaginați ce pas enorm este de la cineva complet deprivat de putere și de conștiința propriilor drepturi, la o ființă care poate trage o linie în nisip și să spună: e prea mult. Faptul că pentru prima oară cineva i-a ascultat, le-am oferit speranță pentru un viitor mai bun.
Cred că acesta este lucrul cel mai valoros pe care am putut să-l oferim și asta ne-a dat și nouă o viziune pe termen lung dar și lor o proiecție în timp, despre cum poate fi viața lor diferită mâine, peste un an sau peste 10. Până atunci, toate zilele vieții lor fuseseră la fel.
Lucrul cu copiii și personalul a fost o componentă dificilă, dar să încerci să faci comunitatea să înțeleagă de ce ne aflam acolo, asta a fost cel mai greu. La început m-am lovit de respingerea comunității ca de un zid. Oamenii nu puteau înțelege de ce am vrut să ajutăm acești tineri, nu înțelegeau de ce eforturile noastre se concentrau pe ajutorul pentru tinerii din căminul spital, care nu aveau niciun viitor. Pentru a schimba percepțiile, am decis să ajutăm instituțiile importante ale comunității (spitalul, liceul), oferind astfel sprijin extins de care să beneficieze toți, nu doar câțiva. În ciuda inițialelor resentimente, în timp, implicarea noastră a ajutat la schimbarea atitudinii și la construirea unor relații de respect reciproc.