Marina Sturdza, o prințesă născută într-o familie nobilă cu o moștenire de secole, a trăit o viață plină de contraste. De la scurta copilărie privilegiată într-una dintre cele mai prestigioase familii aristocratice românești, la exilul forțat și la abandonul temporar repetat, povestea ei este o paralelă plină de semnificații între propriul destin și cel al copiilor abandonați în orfelinatele României. Aceste două povești, aparent atât de diferite la început, se întâlnesc în experiența marcantă a abandonului, care transcende originea, statutul și averea, unind suflete pierdute și suspendate în căutarea vindecării.
Pentru Prințesa Marina Sturdza, abandonul nu a fost doar o experiență personală dureroasă, ci și un catalizator pentru o viață dedicată cauzelor umanitare. Ea a înțeles mai bine decât oricine durerea și dezorientarea care vin odată cu pierderea familiei, și a folosit această înțelegere profundă pentru a deveni o protectoare a celor mai vulnerabili copii. Independent de titlurile sale aristocratice moștenite, munca de o viață a Prințesei Marina Sturdza i-a câștigat un loc în panteonul aristocrației mondiale.
„Societățile se definesc prin acte de valoare, prin exemple de comportament bun și generozitate. Ele se mândresc cu strămoșii și realizările lor și transmit aceste valori din generație în generație, de la bunici la copii. Dar când ștergi istoria, când ștergi eroii și moștenirea noastră, când ștergi intelectualitatea și meritocrația noastră, se pierd calități esențiale. Dar această societate are vigoare! Din cenușa comunismului care ne-a făcut atât de mult rău, se ridică o nouă generație, una care reînnoiește tradițiile vechi de secole – o nouă sensibilitate, o eră în care oamenii au început să aibă încredere.”
Despre eleganța naturală cu care Marina Sturdza își purta moștenirea fără să o afișeze au rămas multe mărturii. O anume poveste, însă, reușeste să îi conțină spiritul mai fidel decât orice fotografie. La scurt timp după întoarcerea în țară, Marina Sturdza primește cadou un pachet elegant de cărți de vizită. Mult prea pretențioase pentru gustul ei, cărțile de vizită rămân un timp ignorate. Până într-o zi când, pentru că nu suporta să arunce sau să risipească lucruri, Marina Sturdza decide să le folosească. Cărțile de vizită au circulat cu eleganță prin lume ani de zile, cu titlul de prințesă tăiat cu stiloul chiar de mâna Marinei Sturdza.
“Mi se pare prea pretențios să mă prezint eu ca prințesă. Eu niciodată nu mă afișez cu acest titlu. Cincizeci de ani nu am spus nimănui despre povestea familiei mele, doar când m-am reîntors în Europa oamenii au știut.”
La vârsta de trei ani, Marina a fost nevoită să părăsească România
Născută în 1944 la Brașov, unde mama ei încerca să evite bombardamentele (după ieșirea din maternitate, spitalul chiar a fost bombardat), Marina Sturdza a venit pe lume într-o familie nobilă, cunoscută pentru contribuțiile sale la istoria României.
Cu nume sonore precum Sturdza, Șuțu și Bragadiru în arborele său genealogic, Marina părea destinată unei vieți de privilegiu și influență. Totuși, realitatea a fost cu totul alta. După venirea comuniștilor la putere, familia ei a fost destrămată, tatăl și tatăl vitreg fiind închiși, iar alți membri ai familiei fiind supuși domiciliului forțat.
La vârsta de trei ani, Marina a fost nevoită să părăsească România. Plecarea a fost una complicată și plină de pericole. Mama și tatăl ei vitreg, fugari sub identități false, nu au reușit să ajungă în Elveția, așa cum planificaseră. Marina, un copil inocent de doar trei ani, prins în vâltoarea evenimentelor, a fost sedată ca să nu vorbească românește și transportată cu trenul clandestin în Elveția, în brațele unui diplomat elvețian care pretindea că este tatăl ei. Ajunși la Zurich, însă, nu o aștepta nimeni. Părinții ei nu au reușit să o urmeze, fiind forțați să se ascundă în Polonia.
“După câteva luni petrecute cu o familie pe care nu o cunoșteam, s-a luat decizia că trebuie să fiu repatriată, pentru că nimeni nu știa nimic de părinții mei. M-au drogat din nou și m-au adus cu trenul în România unde m-au predat bunicii mele. Aceasta locuia cu soțul ei ]două odăi minuscule, în podul propriei case care fusese naționalizată și care acum era locuită de alți oameni. Casa era chiar vis a vis de Palatul Sturdza, astăzi sediul Guvernului.” (Prințesa Marina Sturdza)
După alte luni de incertitudine, părinții ei au reușit să ajungă în cele din urmă în Elveția, și Marina a fost trimisă din nou pe același drum. “M-au drogat iar și m-au pus singură pe tren sperând că șeful trenului va fi un om bun și va avea grijă de mine. Am ajuns în gară la Zurich cu bine, iar părinții mei au primit un telefon și li s-a spus – a sosit pachetul.”.
Această călătorie repetată între țări, fiecare marcată de abandon și incertitudine, a fost un preludiu dureros la o viață care avea să fie definită de dorința de a combate abandonul sub toate formele sale.
“Mă obișnuisem să fiu adesea în preajma oamenilor pe care nu-i cunoșteam sau să fiu mutată dintr-un loc în altul în mod imprevizibil. Cred că am fost tratată mereu cu blândețe, nu-mi amintesc vreun sentiment de teamă și insecuritate, dar atunci s-a instalat o frică că nu va mai veni nimeni după mine. Frică că voi rămâne abandonată. Când am ajuns în Canada, îmi amintesc că stăteam perioade lungi de timp la fereastră și îmi așteptam părinții să se întoarcă acasă, nefiind niciodată sigură că se vor întoarce.” (Prințesa Marina Sturdza)
De la viața aristocrată la viața într-o fermă de porci
Ajunsă în Canada, după o călătorie dificilă din Italia pe un vapor grecesc plin de refugiați, părinții ei au devenit interpreți pentru ceilalți pasageri, datorită cunoștințelor lor de limbi străine.
Odată ajunși în Halifax, familia a fost trimisă într-o fermă izolată din Alberta, unde au muncit timp de un an pentru a îndeplini condițiile necesare obținerii cetățeniei canadiene. Tatăl Marinei, care nu mai lucrase fizic niciodată, s-a trezit îngrijind o fermă cu 20.000 de porci. Marina, la rândul ei, a experimentat izolarea și singurătatea la școala din apropiere, unde, fiind mult mai mică decât colegii săi, nu și-a găsit prieteni.
Copilăria ei a fost marcată de reguli stricte și de o disciplină severă impusă de părinți, în special de mama sa. Deși excela academic, Marina s-a simțit adesea singură și neînțeleasă, înfruntând cu resemnare o educație care punea accent pe comportamentul ireproșabil și pe respectarea normelor
Excelențe Profesionale și Dedicare Umanitară
În ciuda acestor greutăți, Marina a excelat academic, terminând liceul la doar 15 ani și continuându-și educația printr-o serie de experiențe internaționale remarcabile. După studiile din Europa, a lucrat în Toronto, Montreal și New York, ocupându-se inclusiv de relații publice pentru designeri de renume precum Oscar de la Renta pe 7th Avenue. A urmat o carieră la Națiunile Unite în Geneva, unde a ocupat funcții cheie și unde a devenit inclusiv lider de sindicat al angajaților. Ritmul infernal al misiunilor internaționale – de la Geneva în Nepal, două zile mai târziu în Guatemala, apoi la New York – i-a oferit o perspectivă unică asupra problemelor globale.
Prințesa Marina Sturdza a fost o figură centrală în eforturile umanitare globale, iar activitatea ei la UNICEF a fost deosebit de grea, dar extrem de valoroasă. Capacitatea ei de a rămâne calmă și diplomată, în ciuda oricărei provocări, a fost recunoscută de toți cei care au lucrat alături de ea.
În ciuda confortului și pozițiilor de prestigiu de care s-a bucurat, Marina a rămas fidelă principiilor sale, căutând mereu să aducă schimbări pozitive. De la Națiunile Unite a trecut la Herald Tribune, continuând să își urmeze calea cu determinare și curaj, fără să știe întotdeauna care va fi următorul pas. Între etapele vieții ei, au existat momente de respiro, în care a contemplat infinitele posibilități ce se deschideau în fața ei, transformându-le în momente de grație și reflecție.
Astfel, Prințesa Marina Sturdza a demonstrat că adevărata noblețe constă nu doar în moștenirea titlurilor, ci în acțiunile care fac lumea un loc mai bun, chiar și în cele mai dificile circumstanțe.
Întoarcerea în România și lupta pentru copiii abandonați
După 42 de ani de exil, Marina s-a întors în România în 1992 și a fost profund impresionată de starea copiilor abandonați din România, care trăiau în condiții inumane în instituții neglijate și suprapopulate, precum Căminul-Spital Sighet pentru Copii Nerecuperabili.
Acești copii abandonați de societate i-au amintiti Marinei de propria copilărie, de chinuitoarea tăcere a abandonului, care șterge orice urmă de identitate, origine sau perspectivă.
Această experiență a catalizat implicarea ei în munca umanitară, dedicându-și viața protejării celor mai vulnerabili – în special copiii abandonați, femeile abuzate și bolnavii. Prințesa Marina Sturdza și-a transformat propria durere într-o misiune de a oferi speranță. Ea a colaborat cu numeroase organizații internaționale, cum ar fi UNICEF, Hope and Homes for Children sau Hospice Casa Speranței, și a devenit un avocat neobosit pentru drepturile copiilor orfani și abandonați. În recunoașterea eforturilor ei, a fost decorată cu numeroase premii și distincții, inclusiv Ordinul Național „Steaua României” și Ordinul Național „Serviciul Credincios”.
Prințesa Marina Sturdza a trăit o viață marcată de abandon și pierdere, dar a transformat aceste experiențe într-o forță de schimbare. Povestea ei este un testament al rezilienței umane și al puterii de a transforma durerea personală în speranță și ajutor pentru alții. Destinele copiilor abandonați din România și cel al Marinei s-au întâlnit într-un punct comun al suferinței, dar, prin eforturile ei, aceste destine au avut parte de o lumină la capătul tunelului.
Până la moartea ei în 2017, Prințesa Marina Sturdza a continuat să fie o voce puternică pentru cei care nu aveau niciun cuvânt de spus în propria lor soartă. Moștenirea ei rămâne vie prin numeroasele proiecte și organizații pe care le-a sprijinit, demonstrând că adevărata noblețe nu constă în titluri, ci în acțiunile care fac lumea un loc mai bun.
Chiar și după viață, Marina Sturdza continuă să sprijine organizații caritabile, testamentul ei fiind construit pentru a-i continua munca.