Loader

Robyn Beckerleg

Robyn Beckerleg avea 35 de ani în 1990 și lucrase până atunci ca asistentă specializată în pediatrie, în Noua Zeelandă. Își dorise teribil să ajungă la New York, în așa-zisul pol al excelenței în asistența medicală, pentru a se specializa în lucrul cu pacienți HIV. Tocmai trăise dezamăgirea de a afla că și la New York stigma asociată acestor oameni era așa de mare, încât pe tăblița de la intrarea în secție era scris doar un cod, nu exista nicăieri denumirea de HIV / AIDS / SIDA, ca să nu se vadă unde lucrezi ca personal medical sau unde ești tratat, ca pacient. 

Știa foarte clar despre sine la acel moment că dorește să continue să fie asistentă în domeniul pediatriei și să lucreze cu copii și adulți cu SIDA. 

Tocmai atunci, o convorbire telefonică cu mama ei i-a schimbat total traiectoria. Își aduce aminte că deodată a apărut în conversația lor această frază: 

Isn’t it terrible that all those children in Romania have aids? (Nu ți se pare teribil ce se întâmplă cu toți acei copii din România bolnavi de SIDA?) 

În acel moment, tot ce știa despre România era că acolo avusese loc o revoluție și că fostul dictator, Ceaușescu, fusese îndepărtat de la putere. Însă nu auzise nimic de fenomenul copiilor abandonați în instituții și mai ales despre epidemia de HIV în rândul acestora. 

Apoi, în drumul de întoarcere New York – Noua Zeelandă a făcut un popas în Regatul Unit și acolo a găsit, în revista Nursing Standard, anunțul pentru “Caring for Romania Appeal”. Era nevoie de personal medical, iar oamenii erau rugați să doneze fonduri pentru a putea trimite noi transporturi umanitare pentru copiii abandonați ai României. Le-a scris atunci că ea nu are fonduri, dar poate da o mână de ajutor ca asistentă specializată în pediatrie și HIV. 

În luna iulie a avut loc interviul, iar pe 1 septembrie 1990 ajungea în România, mai exact, într-unul dintre cele cumplite locuri: Căminul-Spital pentru Copii Nerecuperabili Plătărești. Planul inițial era să rămână în țară pentru 2 luni, alături de alte 5 asistente venite din Regatul Unit, participând la mutarea celor 210 de copii instituționalizați la Plătărești, în clădirea reamenajată a fostului Cămin-Spital Nr. 8 Balotului, din Bucureștii. Mutarea lor trebuia să aibă loc în 2 săptămâni, dar renovarea clădirii a întârziat, iar Robyn a ajuns să rămână pentru aproape un an în România, ca asistentă voluntară la Căminul-Spital Plătărești. 

Toate acestea Robyn ni le-a povestit în vara anului 2024, când după 33 de ani a revenit în România pentru a depune mărturie în dosarul Plătărești, deschis de IICCMER. După 33 de ani, un zbor de 27 de ore și alte câteva petrecute la procuratură, Robyn ne-a povestit în spațiul arhivei Muzeul Abandonului, acel an care i-a marcat viața și cariera profesională. 

Robyn a ajuns pe 1 septembrie 1990 în București, iar primul șoc au fost lipsa mâncării în magazinele alimentarile, cozile pentru alimente, frigul și griul orașului. Al doilea șoc avea să îl aibă pe 5 septembrie, când a ajuns pentru prima dată la Cămin-Spital pentru Copii Nerecuperabili Plătărești. 

“Cu o zi înainte cineva fusese în vizită (n.e. Plătărești) și s-a întors spunând „Voi avea coșmaruri pentru totdeauna”.  Îmi amintesc că mă gândeam că sunt asistentă profesionistă și orice voi vedea acolo nu pot să clachez sau să-mi arăt emoțiile. Deși lucrasem la nivel internațional în situații extrem de dificile, nimic, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru Plătărești. Prima impresie copleșitoare de care îmi amintesc a fost liniștea din cămin.  Era o liniște absolută, care pentru o asistentă de pediatrie era foarte bizară. Eram obișnuită ca în secțiile în care lucram copiii să plângă, să râdă, să alerge și să facă zgomot. Dar aici nu era nimic din toate acestea, absolut niciun zgomot.”

Primele amintiri sunt cu saloanele suprapopulate, murdare, unde muștele roiau peste tot, iar copiii stăteau chirciți și înghesuiți în paturi, pe saltele îmbibate de dejecții umane. Copii care nu știau să mănânce, nu știau ce înseamnă atingerea umană, care nu ieșiseră afară de când intraseră în instituție. Copii care nu știau ce este o lingură și cum să mănânce singuri, copii subnutriți, care la 10 ani arătau asemenea unora de 2 ani.

 

Copii care păreau că își așteaptă în tăcere sfârșitul. 

Prima zi la Cămin-Spital Plătărești: 

„Am urcat la primul etaj și am intrat în două camere. În aceste camere se afla un grup de 25 de copii mici care păreau că au fost segregați, din cauza întârzierilor de dezvoltare, a incapacității de a mânca substanțe solide și a statusului HIV incert. Erau imobili și incontinenți, saltelele erau umede, cu urme de fecale. Stăteau întinși, nemișcați și liniștiți în pătuțurile lor, acoperiți de muște, pe jumătate îmbrăcați sau goi, total nesupravegheați, așteptând să moară. Era o imagine care te paraliza. 

Copiii erau letargici, slabi și total deprimați, privirea lor te bântuia. Din cauza anilor de foamete erau subnutriți sever, cu brațe și picioare dureros de subțiri și abdomene foarte umflate. Am aflat mai târziu că acești copii aveau vârste cuprinse între 4 și 10 ani, dar greutatea lor corporală era echivalentă cu cea a copiilor sănătoși între 5 și 20 de luni. Era evident că unii dintre copii mai aveau câteva săptămâni, dacă nu, chiar câteva zile de trăit.

Când am urcat la etajul următor ne-am confruntat cu scene la fel de cumplite, dar cu copii mai mari, cu vârste cuprinse între 4 și 16 ani. Erau înghesuiți pe saltele murdare în camere întunecate. Aveau capul ras, ochi sălbatici și erau foarte speriați de prezența noastră. Murdari, pe jumătate goi, stăteau legănându-se și lovindu-și constant capul sau corpul. Unii aveau răni până cumplite sau mâini necrozate, de la imoblizarea de paturi. Deși unii dintre ei puteau să meargă și să se miște, erau închiși și ținuți în aceste camere.”

Au urmat nouă luni în care Robyn a încercat în fiecare zi, alături de restul asistentelor voluntare, să aducă puțină normalitate în viața acestor copii. Au început să se apropie de copii, ceea ce îi speria cumplit, pentru că nu erau obișnuiți. A durat destul de mult să ajungă în punctul în care copiii să poată fi relaxați când erau luați în brațe, pentru că până atunci fuseseră doar manipulați pentru a fi schimbați, spălați sau medicați, îmbrățișarea era ceva ce nu experimentaseră niciodată. Au început procesul de trecere la hrană solidă și i-au învățat să țină o lingură. Chiar și acesta fusese un pas dificil pentru că acest obiect care venea către ei – lingura – la început îi speria foarte tare, fiind obișnuiți doar cu biberoane prinse cu cârpe de grilajele paturilor. 

„Copiii primeau de regulă o sticlă de lapte degresat de aprox 200 ml, furnizată aleatoriu, uneori de până la trei ori pe zi (deci aproximativ 600 – 1.000 ml pe zi). Acest lapte degresat nu avea nici caloriile, nici grăsimea necesare pentru o creștere și dezvoltare normală. Copiii erau hrăniți punându-le un biberon în mâini, sau prins de pat, dacă erau prea slăbiți pentru a ține sticla. Găurile mari în tetine făceau ca laptele să se scurgă literalmente din sticle. După trei-patru minute, indiferent dacă terminaseră sau nu, sticlele erau luate de către personal. Copiii au învățat astfel să bea foarte repede (de obicei în 30 de secunde, noi chiar am cronometrat acest lucru). Apoi mulți dintre ei regurgitau tot laptele.

Apoi a început drumul către marea evadare – încercarea de a-i duce pentru prima oară la lumină. Pas cu pas: până la ușa salonului, apoi pe coridor, pe scări…toate locuri pe care nu le mai văzuseră niciodată, pentru că toată viața lor se desfășurase într-o singură cameră. Și apoi afară, cu toți stimulii nemaivăzuți de acești copii: copaci, soare, vânt, mirosuri, sunete ale orașului. Își aduce aminte de nemulțumirea personalului românesc, care nu înțelegeau la ce ajută tot acest chin al lor, pentru niște copii care oricum nu aveau șanse. Poate că nu aveau…dar acele câteva zile, săptămâni sau luni puteau fi altfel…și au fost. 

Între timp clădirea care urma să îi adăpostească pe cei de la Plătărești întârzia să fie gata, dar munca lor continua și toate aceste forme de afecțiune și grijă îndreptate către acești copii dădeau roade, în privirile lor apărea câte o sclipire, mici semne că acești copii nu își merită eticheta de nerecuperabili. 

Sub privirile surprinse ale majorității angajaților, dar și localnicilor din Plătărești, cei 25 de copii din cele două camere ale copiilor suspecți de HIV au început să iasă în curtea spitalului, să stea la soare și uneori să asculte muzică la casetofon, de cele mai multe ori, precum își amintește Robyn, ascultau Tina Turner. Cu o parte dintre acești copii cărora sistemul nu le oferise nicio șansă, doar ștampila de irecuperabil, au reușit să iasă la plimbare prin Plătărești. Oamenilor le era frică de ei, în sat vorbindu-se că toți sunt bolnavi de SIDA și sunt contagioși. 

La câteva luni, Robyn a devenit coordonatoarea echipelor de asistente voluntare de la Plătărești și a continuat munca începută în septembrie 1990, reușind prin intermediul echipei de la Nursing Standard din UK, iar ulterior prin Fundația Romanian Angel Appeal și organizația olandeză Terre des Hommes, să procure alimente, saltele, haine și alte bunuri necesare copiilor. 

Starea în care acești copii se aflau era doar o parte din șocul sărăciei pe care o vedeau în jurul lor, în București, cât și în satul Plătărești, urmat de hibele unui sistem de protecție a copilului deficitar, ale cărui efecte devastatoare începeau să iasă la iveală public, la nivel internațional. Robyn ține minte că se îmbolnăvea des, era foarte slăbită, negăsind destulă mâncare. Uneori nu aveau apă și căldură și le era foarte greu să ajungă la Plătărești. Au renunțat la micul-dejun oferit de personalul instituției, pentru că timpul petrecut cu copii era oricum limitat. Aveau transportul asigurat, însă era un singur microbuz, care adesea se strica și care asigura transportul și pentru medici și alți oameni care lucrau la renovarea și pregătirea clădirii din Balotului. Când au primit un ARO nu l-au putut conduce prea mult pentru că erau învinuite în repetate rânduri pentru orice stricăciune, spunându-le că fiind femei nu știu să conducă bine și de acea mașina se strica. Au încercat să ajungă la Plătărești cu trenul și orice modalitate, ca în ciuda tuturor dificultăților, să petreacă cât mai mult timp alături de copii. Știau că în momentul în care ieșeau pe poarta instituției se așternea din nou liniștea. 

„A fost traumatizant. Extrem de traumatizant. Pe măsură ce trecea timpul ne-a fost mai greu atât nouă, cât și copiilor să plecăm la sfârșitul fiecărei zile. De-a lungul zilei copiii învățaseră deja că la un moment dat vom pleca și comportamentele pe care ei încetaseră să le facă reapăreau: lovitul cu capul de pătuțuri sau cu mâinile. A fost sfâșietor. Știam că atunci când plecăm vor fi așezați înapoi în pătuțurile lor și neglijați până dimineața.”

Copiii și dragostea pentru aceștia au fost motivele pentru care a rămas. Progresul pe care aceștia l-au făcut i-au dat speranța lui Robyn că lucrurile se pot schimba în bine pentru ei, iar eticheta de nerecuperabili va fi dată la o parte. După mutarea copiilor din Plătărești în Balotului, Robyn a decis să se întoarcă acasă. Emoțional și mental era slăbită și obosită după toată munca sa, însă acel an i-a schimbat viața. 

Întoarsă în Noua Zeelandă, timp de 3 luni și-a luat o pauză. S-a bucurat de soare și căldura mult lipsite în România. A avut nevoie să proceseze ultimul an din viața ei, munca pe care o făcuse, ce văzuse și trăise la începutul anilor ‘90, într-un instituție așa-zis de ocrotire a copiilor, într-un sat dintr-o țară care experimenta haosul ieșirii din comunism, după zeci de ani de opresiune și control. 

A păstrat fotografii, un jurnal și scrisorile pe care i le trimitea mamei ei în Noua Zeelandă. După 33 de ani se uită la fotografii și le spune pe nume copiilor, își aduce aminte exact ce dificultăți și probleme medicale aveau, fiecare. Datorită prieteniilor legate în acel an și mai ales a legăturii cu Linda Barr, Robyn a rămas mereu la curent cu ce se întâmplă cu copiii deveniți deja adulți, de la zeci de mii de kilometri la distanță .