În 1992, fotograful Thomas Szalay ajungea la Căminul Spital pentru copii Nerecuperabili de la Sighet, alături de o echipă de jurnaliști americani care dezvăluiau o poveste ce avea să marcheze imaginea României în următorii 30 de ani. Documentarul la care lucrau s-a numit Shame of a Nation / Rușinea unei națiuni.
Era tânăr. Era tatăl a trei copii de 9, 7 și 4 ani și credea că nimic nu-l poate destabiliza emoțional după ce surprinsese, ca fotojurnalist, suferința umană în formele ei cele mai degradante. Szalay a plecat în România un om întreg și s-a întors un om bântuit. Ca să se elibereze de ce a văzut în România a scris o carte, a publicat articole, a făcut expoziții, și-a schimbat meseria și a început să lucreze ca profesor la un liceu în America. Nimic nu a mai fost la fel după acea dimineață. Iar omul care l-a așteptat la răscrucea de drumuri care i-a schimbat cursul, a fost John Upton, salvatorul copiilor etichetați de statul român ca nerecuperabili, cel care le-a oferit o nouă șansă la viață în familii adoptive din Statele Unite ale Americii.
„Am intrat în Căminul Spital pentru Copii Nerecuperabili de la Sighet la 6 dimineața. Într-un fel, ne-am forțat intrarea. Gardianul era obosit și adormit și nu știa ce se întâmplă cu echipa de filmare, cu mine și John Upton, cu producătorul și reporterul. Am făcut un fel de acțiune de guerillă, am intrat și am început să filmăm, imediat. Primul lucru pe care l-am văzut au fost copiii care se trezeau și asistentele și îngrijitoarele care se întrebau ce se întâmplă.
Țineam lumina pentru cameraman, ca să poată filma. Îmi amintesc doar că am văzut pătuțurile și copiii care încă se frecau la ochi. Apoi îngrijitoarele care schimbau cearșafurile. Toate fuseseră udate în timpul nopții. Mirosea a urină și era foarte frig. Am fost șocat să văd acești copii, între 12 și 15, într-o cameră. Cel mai mare șoc cred că a fost când am văzut cum erau hrăniți la micul dejun și cât de frig era în camera aceea. Înainte de masă li s-a cerut să se roage, dar tremurau atât de tare de frig că nu-și puteau împreuna mâinile. Noi eram toți îmbrăcați în jachete groase și călduroase, iar copiii pe care îi filmau erau acoperiți doar cu niște zdrențe. Fereastra avea un singur geam, așa că aerul rece pătrundea prin pereți și prin ferestre. Era cu adevărat foarte frig.
Atunci am văzut-o pentru prima dată pe Elena, fetița cu piciorul dezvoltat invers. La un moment dat a început să aibă un acces de furie și să se lovească cu capul de perete ca și cum ar fi bătut cu ciocanul într-un cui. Era zgomotos, era nebunesc și se vedea că o doare, și toți ceilalți își acopereau urechile din cauza zgomotului și a țipetelor. A fost o experiență extrem de brutală.”
Există câteva momente din timpul vizitei lui Szalay de la Sighet care au rămas suspendate în timp. Acele momente care scapă de sub controlul tensiunii organizării unei filmări. Când echipa de filmare și-a terminat treaba, când adrenalina flagrantului a dispărut și a lăsat loc șocului de-a realiza unde se află. Acea scurtă perioadă de dezorientare, când fiecare dintre membrii echipei a încercat să se adune și să interacționeze cu copiii, neprotejați de filtrul camerei și de misiunea de a documenta ce vedeau. În acele momente Szalay a pornit singur pe culoarele instituției. În timp ce trecea prin camere era înconjurat de copii care se agățau de el, căutând o formă de conexiune, pe care apoi imediat o respingeau brutal, neștiind cum să o integreze.
„Îmi aduc perfect aminte setea cu care încercau să mă atingă și apoi se retrăgeau brusc, curentați violent de apropierea noastră. Au trecut 32 de ani de-atunci și, după o experiență de 22 de ani ca profesor la un liceu, înțeleg mult mai multe decât înțelegeam atunci. Comportamentul lor de apropiere și respingere violentă erau o consecință dureroasă a detașării lor și a tulburărilor emoționale severe de care sufereau.”
Și mai este ceva ce Szalay înțelege mult mai bine acum. Personalul din instituție. După 22 de carieră ca profesor privește altfel personalul care încerca atunci să controleze incontrolabilul. Dar în iadul căruia i-a fost martor Szalay, personalul se diferenția de copii printr-un lucru esențial. Avea opțiunea de a pleca; copiii nu aveau această alegere.
***
În 2016, Thomas B. Szalay a publicat cartea „Even The Sparrow Has Found A Home” (Chiar și vrabia și-a găsit un cămin) despre experiența sa de a documenta viețile lui Izidor Ruckel, unul dintre supraviețuitorii de la Sighet care a fost adoptat în America, și ale altor orfani români din 1991 până în 2016. Fotografiile încep în 1991 la Sighet, continuă cu documentarea adopțiilor de către familii din America și se termină cu vizita din 2015, împreună cu Izidor Ruckel, în acel loc bântuit, cunoscut cândva drept Cămin-Spital pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetul Marmației.
Cartea nu este doar o colecție de fotografii, ci o mărturie personală a călătoriei emoționale a lui Szalay care l-a schimbat pentru totdeauna. Acea călătorie a început și s-a sfârșit la Sighet.
„Când lucrezi în media îți trebuie o protecție emoțională, ca un scut, pentru că încerci să-ți faci treaba, să te concentrezi pe compoziția imaginii și alte chestiuni tehnice. Și atunci când fotografiezi acești copii trebuie să faci un pas înapoi și să spui: sunt doar un martor, nu pot face mare lucru în privința asta, dar cel puțin pot să documentez și să aduc problema în atenția publicului. Așa că m-am văzut ca un mediator care ar putea să umple golul dintre public și copiii aceștia și să obțină ajutor pentru ei”.
Cartea lui Thomas începe astfel: „Dedicat părinților adoptivi de pretutindeni și părinților mei, Frank și Ruth Szalay. În amintirea copiilor care au devenit parte din povestea mea vizuală și care poate au trecut în neființă.”
În carte, Szalay reflectează asupra faptului că orfelinatul din Sighet nu era doar un loc de abandon fizic. Răceala locului nu intra doar prin ferestrele sparte, ci răzbătea și din sentimentul copleșitor de neglijare și disperare care plutea în aer. Prin obiectivul său, Szalay a capturat nu doar condițiile fizice ale copiilor—tremurând în haine subțiri și zdrențuite, și încăperile lipsite de viață pe care le locuiau—dar și cicatricile psihologice care brăzdau privirile goale ale copiilor.
Munca lui Szalay servește drept un memento puternic al costului uman pe care societatea românească nu este pregătită să-l recunoască nici la aproape 35 de ani de căderea regimului comunist.
Versetul „Chiar și vrabia își găsește un loc” din Psalmul 84:3, care a dat titlul cărții lui Thomas, inspirat de Psalmul 84:3, reflectă mesajul că fiecare dintre noi, chiar și cei mai mici sau fragili, putem fi salvați. În ciuda întunericului copleșitor pe care l-a găsit la Sighet, Szalay a găsit momente de frumusețe și reziliență printre copiii pe care i-a fotografiat, momente care ofereau o privire asupra capacității spiritului uman de a rezista și de a găsi alinare, chiar și în cele mai cumplite circumstanțe.