În decembrie 1989 eram în serviciul militar, iar informațiile pe care le primeam acolo erau cele pe care le puteam vedea la televizor. Eu am prins Revoluția într-o unitate militară mică și izolată, care se afla undeva în Vâlcea, într-o pădure. Am fost consemnați acolo din 17 decembrie, de când a venit prima alarmă, și nu am putut părăsi unitatea până în ianuarie. Revoluția am văzut-o la televizor. Aveam 19 ani, iar imediat după Revoluție am început să mă pregătesc pentru Facultatea de Sociologie, care tocmai se reînființa. Eu am fost promoția 1991–1996. A fost o întâmplare această alegere: un coleg mi-a vorbit despre această facultate și am decis să învățăm împreună, am dat examen și am intrat.
Despre copiii abandonați ai României și despre situația dramatică în care trăiseră în timpul comunismului nu cred că am auzit până la momentul în care am început să lucrez în asistență socială. În cartierul unde locuiam exista o casă de copii și mulți dintre cei de acolo învățau la școala unde învățam și noi, copiii din cartier. Nu aveam foarte multe contacte cu ei, cred că exista o percepție că ar fi mai bine să ne ferim de ei. Nu înțelegeam anume de ce, dar știu că, în copilăria mea, la Pitești, așa erau percepuți.
Am să lucrez în protecția copilului în 1998 să am rămas în sistem până în 2014. În acest timp am urcat toate treptele acestui domeniu, până la cea de administrator public al Consiliului Județean Argeș, ceea ce înseamnă că am gestionat tot aparatul tehnic al Consiliului Județean, inclusiv Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția de Spitale, cea de Cultură și așa mai departe. Așadar, în această perioadă, până la plecarea mea din România, am fost parte din sistem, am fost actor al acestui sistem pe care am încercat permanent să-l schimb, atât cât am putut.
Într-un cămin-spital aveam să intru, cred, abia în anii 2000, când s-a făcut preluarea acestor instituții la nivel județean, din subordinea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap, iar apoi de la Ministerul Învățământului s-au preluat așa-numitele școli speciale. Până la acel moment, competența protecției copilului pe partea de copil cu dizabilități era aproape inexistentă. Cred că pe atunci a început și colaborarea mea cu SERA, cam prin acea perioadă.
Eu nu am interacționat cu orfelinate și instituții pentru copii abandonați, așa cum arătau ele în anii ’90, pentru că am ajuns să lucrez în acest context abia în 2000. La acel moment, multe dintre aceste instituții erau deja îmbunătățite, la nivel de infrastructură și de resurse. Anul 2000 este momentul în care Consiliul Județean Argeș a preluat 8 instituții pentru copii tipici și un cămin-spital, este vorba despre cel de la Vulturești.
Particularitatea acestei instituții de la Vulturești era că adăpostea deopotrivă adulți și copii cu dizabilități. În prima etapă a preluării, am putut interveni doar pentru copiii aflați acolo, care au fost mutați, iar instituția a continuat să funcționeze pentru beneficiarii adulți. Ulterior, în 2005, s-a făcut și transferul centrelor pentru adulți în subordinea consiliilor județene, iar atunci am preluat instituția în integralitatea sa. În final, centrul de la Vulturești a fost închis printr-o finanțare a Băncii Mondiale, iar închiderea sa a fost finalizată chiar cu câteva zile înainte de plecarea mea din România.
Revenind la Vulturești, acesta este locul care m-a marcat cel mai mult, iar prima vizită acolo a fost făcută alături de colegii mei de la Direcția de Protecție a Copilului Argeș și de echipa Fundației SERA România. Din partea lor știu că era Bogdan Simion, dar și alți colegi. Aveam un program strâns de vizite, iar Vultureștiul era situat într-o zonă izolată, undeva la o margine de pădure. Ca să ajungem mai repede, am ales drumul cel mai scurt, care trecea prin pădure și traversa, la un moment dat, un pod de lemn. Știu că toți ne-am dat jos atunci din mașini și am traversat pe jos, pentru că nu eram siguri că podul va ține greutatea mașinilor noastre. Cele două mașini au trecut apoi doar cu șoferii, iar podul scârțâia din toate încheieturile. Era deja o introducere destul de intensă pentru ceea ce urma să vedem la Vulturești.
Instituția era așa cum îmi imaginam eu că ar arăta un lagăr de concentrare. Tot ce am văzut acolo era cumplit și a fost momentul în care a trebuit să luăm o decizie de preluare rapidă a copiilor, doar că noi nu aveam soluții. Deja centrele preluate de direcție erau pline și supraaglomerate, iar aici cred că erau cam 40 de copii cu handicap sever, care aveau nevoie urgentă de ajutor. Soluția a venit prin cei de la Fundația SERA România, ei au avut mereu această capacitate de intervenție rapidă, spre deosebire de noi, cei din partea statului, care trebuia să trecem printr-un întreg aparat birocratic. Soluția găsită alături de ei a fost să mutăm copiii într-o instituție de tranzit de la Câmpulung, unde ei au pregătit spațiul pentru a putea acomoda rapid copiii. Între timp, s-a lucrat la faza a doua a proiectului, amenajarea unui centru de recuperare pentru acești copii cu dizabilități grave. Aceasta a fost o intervenție de urgență, dar apoi au urmat alte etape de lucru pentru aceste centre preluate în anul 2000, care trebuiau restructurate, transformate și închise.
Ne aflam prinși între entuziasmul vârstei și dorința de a face lucruri, pe de o parte, pentru că eram toți tineri și dornici să lucrăm și trăiam acele momente de schimbare, în care permanent se întâmpla ceva nou. Pe de altă parte era presiunea în care ne aflam, pentru că, la nivel central, era această urgență de a modifica lucrurile, mai ales sub presiunea internațională. Multe probleme erau de natură materială, era nevoie de resurse pentru a putea genera schimbări structurale. Trebuia să trecem copiii aceștia de la condiții dramatice în care îi găsisem la centre de tranzit decente și apoi la centre construite special pentru nevoile lor. Eram în situații în care trebuia să preluăm copii care trăiau câte 20 într-o cameră, cu apă care se infiltra prin pereți și igrasie care intra peste tot. Ne confruntam cu o lipsă dramatică de personal, dar mai ales cu o blazare a acestora, pentru că aceste condiții nu erau grele doar pentru copii, dar și pentru îngrijitori, iar interacțiunea lor cu copiii lăsa mult de dorit. Nu știai ce să faci mai întâi, în condițiile în care aceste instituții pentru copii cu handicap au fost mutate brusc în grija consiliilor județene și totul era foarte urgent. Nu aveam, de cele mai multe ori, resurse financiare să facem aceste schimbări, care durau adesea ani de zile, iar în acest context apărea Fundația SERA, care ne susținea financiar și avea și cunoștințele necesare, precum și specialiștii pentru a implementa aceste schimbări. Ei au aveau aceste calități: resurse, viteză, know-how. Noi la acea vreme nu știam ce și cum să facem, cel puțin pe acest capitol teribil de dificil al copilului cu handicap.
Pur și simplu eram în situația în care trebuia să ne asumăm niște obiective, cum ar fi restructurarea și închiderea unor instituții cu câte 150 de copii cu dizabilități, deși nu ne era clar cum puteam realiza aceste lucruri și în cât timp. Probabil, în județ, doar copiii cu dizabilități erau cam 1.000. Și mai aveam în jur de 1.000 de copii tipici, prin preluarea caselor de copii, începută în 1998, pe care nu o terminasem; abia începusem restructurarea în 1998, pe noua lege a protecției copilului. Iar în 2000 ne trezisem cu acest nou capitol al copiilor cu dizabilități. Era foarte mult, foarte intens, foarte urgent.
Da, aveam foarte mult entuziasm, dar deopotrivă foarte multă presiune pe noi toți cei care lucram în protecția copilului. La acea vreme ne întâlneam foarte des la București, colegii din sistem, să dezbatem diverse probleme. Era ceva foarte obișnuit să rămânem până după miezul nopții de vorbă, întrebându-ne unii pe alții cum ai făcut în situația X sau Y, ce soluții ai aplicat pentru diverse probleme. Era o perioadă de pionierat total și mulți dintre noi, cei care au lucrat în anii aceia la reforma protecției copilului, ne-am lăsat viețile acolo. Ziua nu începea și nu se termina niciodată conform programului de lucru, era zi-lumină și problemele erau fără sfârșit.
În final, sistemul a evoluat, într-adevăr, dar a fost nevoie de timp și de foarte mult sprijin. Noi, în Argeș, am lucrat enorm cu Fundația SERA România și cred că nu doar noi, ci multe alte județe. Noi, poate pentru că eram mai aproape de București, cred că am și bătut la ușa lor mai des, pentru diverse categorii de ajutor, mai mult decât alți colegi.
Pentru mine, Fundația SERA România a fost, în mod cert, cel mai important partener pe zona copiilor cu dizabilități. Cred că toate centrele pe care le-am restructurat sau închis după anul 2000 au fost lucrate în parteneriat cu SERA. Până în 2014, când am plecat eu din țară, tot am avut proiecte în derulare alături de ei. Am început să colaborăm cu urgența de la Vulturești și am continuat. Cred că fără ei nu am fi putut să finalizăm acest capitol al închiderii de instituții.
Ei veneau cu experiență, ne arătau cum să facem, intram pe un drum deja bătătorit de ei, pe niște proceduri testate. Și asta era important, pentru că nu bâjbâiam. Apoi, ei puteau pune la dispoziție niște resurse financiare care grăbeau procesul, până când noi reușeam să securizăm niște linii de buget. Un mare avantaj era că lucram în colaborare cu ei; filozofia lor era să lucreze cu autoritățile locale, să ne creeze un fundament, să pornească niște procese, să ne învețe și să lase aceste instituții apoi în administrarea noastră. Era un parteneriat foarte eficient. Și avantajul era că ei veneau cu niște standarde de calitate pe serviciile și proiectele pe care le propuneam, iar Consiliul Județean se alinia apoi pe standardele respective.
Noile servicii înființate în colaborare cu SERA, aveau o schemă de personal mult mai eficientă decât cea cu care am fi venit noi. Veneau cu o schemă de personal cu mai mulți specialiști decât ar fi alocat consiliul, iar noi, la final, preluam noua instituție în condițiile creionate de SERA, deci niște condiții de nivel superior. Și acesta a fost un mare avantaj, pentru că am preluat aceste instituții la acest standard și le-am menținut la nivelul la care s-a semnat protocolul la momentul preluării.
Referitor la specificul instituțiilor în jurul cărora am colaborat alături de Fundația SERA România, majoritatea centrelor preluate de noi fuseseră înființate în perioada comunistă, după un anumit tipic. Erau izolate, aveau capacități de primire foarte mari, de 100, 200, poate și peste 300 de copii. Infrastructura era comunistă, iar modul de întreținere al clădirilor era și el din perioada comunistă, dar și postcomunistă. Deci pe de o parte, ne loveam de mentalitatea comunistă, dar și de o prelungire a ei. Părerea mea este că, dacă nu s-ar fi făcut această descentralizare, sistemul nu s-ar fi restructurat atât de repede. Mentalitatea personalului din tot ce am întâlnit eu, mai ales în instituțiile pentru copii cu dizabilități severe, era foarte învechită. Nu existau specialiști, aproape deloc. Nu aveam personal specializat pentru copilul cu dizabilități. Nu se acorda foarte multă atenție copiilor, în general, dar este adevărat și că numărul de copii de care trebuiau să se ocupe fiecare angajat era foarte ridicat, într-un raport de un om la 30–40 de copii, poate chiar mai mult.
Și atunci chestiunea era, pe de o parte, incapacitatea de a se ocupa de un număr atât de mare de copii, apoi mentalitatea că acești copii nu puteau fi ajutați, așa că de ce să te obosești. Apoi era lipsa de cunoaștere – pentru că și dacă ar fi vrut să îi ajute mai eficient, nu erau pregătiți să o facă. Deci aveam un cumul de probleme în aceste instituții, probleme moștenite din comunism, dar și menținute aproape un deceniu, până când am început noi lucrul acolo, alături de SERA.
Cred sincer că, fără toată presiunea Uniunii Europene pe acest capitol al copiilor instituționalizați, România nu și-ar fi închis nici acum această parte de istorie. A fost un imbold imens pentru alocarea de resurse. Presiunea de la Bruxelles a venit însoțită de alocarea de resurse prin programe PHARE, prin programe de interes național, dar și implicarea bugetară și umană a Consiliilor Județene. Poate că și deschiderea de a colabora cu ONG-uri, cum au fost cei de la Fundația SERA România, a venit tot din acest imbold, că schimbarea era imperios necesară.
Ca o concluzie, cred că, în domeniul protecției copilului, România a parcurs un drum foarte lung într-o perioadă scurtă, dacă este să ne raportăm la dimensiunea intervenției. Condițiile din 2014, pe care eu le-am lăsat la plecarea mea din România, nu mai aveau nimic de-a face cu cele din 2000. Multe centre erau deja închise sau aproape închise. Existau centre de recuperare, case de tip familial, un sistem incipient de asistenți maternali. Nu mai exista nimic din răul pe care l-am găsit noi acolo când am preluat.
Dar această descentralizare, trecerea acestor instituții în administrarea consiliilor locale, a venit în valuri: nu terminam cu casele pentru copii tipici și ni se treceau în responsabilitate și copiii cu handicap; nu terminam cu ei și ni se transfera și responsabilitatea instituțiilor pentru adulți. La un moment dat, aceste șantiere infinite, nu fizice, ci de proiecte de restructurare, se suprapuneau și lucrurile deveneau aproape imposibile. Gândiți-vă că ultimul val, cel pentru adulți cu handicap, a venit cu instituții de câte 500 de persoane instituționalizate; este ceva inimaginabil. Așadar, în aceste condiții, România a evoluat enorm, dar a fost un volum aproape inuman de lucru. Fără îndoială că este loc de mai bine, dar sistemul are, în acest moment, calitatea necesară pentru a putea funcționa la un nivel decent.
Revenind la colaborarea cu Fundația SERA România, pentru noi, în anii aceia de început, cam tot ce am făcut cu ei a fost pionierat și inovație. Ei aveau deja o experiență consistentă și erau dispuși să o împărtășească cu noi. Ne explicau ce ne propun, de ce ar fi mai bine să facem ce propun ei, ce tipuri de servicii sunt necesare, cum se pot ele structura ca să fie funcționale. Iar calitatea proiectelor lucrate cu ei a fost mereu la standarde foarte ridicate și în beneficiul absolut al copiilor. Erau gândite nu doar soluții pentru copiii instituționalizați, dar și pentru cei din familii. Am gândit 4 centre de recuperare care să acopere necesitățile întregului județ, dintre care trei au fost construite în colaborare cu SERA România.
Și recunosc că am trăit o satisfacție, uitându-mă în urmă, de unde am plecat, ce am preluat în anul 2000 și ce am lăsat în 2014. Și satisfacția asta, proiect după proiect finalizat, cred că ne-a și ținut în viață, altfel nu am fi reușit să supraviețuim în acea presiune și în succesiunea aproape infinită de probleme ce apăreau. Deci ne-am agățat de fiecare victorie și de fiecare proiect finalizat, iar în tot acest proces, Fundația SERA România a fost un partener de nădejde. Știu că am schimbat, în mod cert, viața unor copii, în bine, în mult mai bine.
Societatea românească nu cred că a conștientizat prin ce a trecut țara asta, cât de întunecat a fost acest capitol al copiilor instituționalizați și cât de grav. Poate nici noi nu am știut să comunicăm cât de greu a fost și prin ce am trecut, dar poate că nici publicul larg nu a fost interesat să afle. Noi am lucrat în anii aceia cu foarte multă pasiune și am sacrificat foarte mult, deși publicul ne-a văzut doar ca pe niște funcționari, poate nici măcar cei mai dedicați, dar realitatea nu a fost așa. Erau colegi de-ai mei, directori și ei, în diferite județe, care, ca și mine, erau complet absorbiți de această muncă, cu o dedicație care mergea dincolo de fișa postului. Eram absorbiți de sistem și de complexitatea problemelor cu care ne confruntam. Era dificil să rămâi neatins de aceste povești, pentru că erau niște situații complexe și dramatice, pe care, oricât ai fi încercat, ca profesionist, să le tratezi cu o oarecare distanță, nu era posibil.
Știu că proiectul SERA România împlinește 30 de ani și nu văd ce le pot dori decât să rămână la fel, pentru că ceea ce au făcut ei a fost extrem de valoros. Eu reprezint doar povestea unui județ dintre cele în care ei au lucrat, dar ei au intervenit în zeci de județe. Au fost mereu stabili și serioși și le doresc să rămână așa, până în ziua când nu va mai fi nevoie. Deși cred că acea zi este încă foarte departe.
