Aveam 14 ani în momentul Revoluției din 1989 și eram un copil care trăia într-o instituție. La vârsta aceea nu percepeam exact nici dimensiunea acelui moment și nici ce reprezenta, de fapt, tot sistemul în care trăisem până atunci. Trăiam într-o casă de copii, aflată la aproximativ 14 km de Iași, unde se aflau în jur de 60 de copii, cu vârste între 6 și 18, poate chiar 20 de ani. Acesta era deja al doilea centru în care mă aflam. Fusesem instituționalizat la vârsta de 6 ani, inițial într-un centru mamut, cu aproximativ 300 de copii, unde am stat până la 10 ani. Se numea Casa de copii Hălăucești, din județul Iași, undeva în apropiere de Pașcani.
Am ajuns să fiu instituționalizat pentru că tatăl meu a decedat când eu aveam doi ani. Mama era foarte tânără, la doar 22 de ani, când a rămas văduvă, ne avea deja pe mine și pe sora mea, mai mică cu un an. S-a recăsătorit și nu știu ce calcule și-au făcut, care a fost contextul exact, cert este că au decis să mă instituționalizeze pe mine, iar sora mea a rămas în familie.
Am această amintire foarte clară că am călătorit de la Iași până la Hălăucești, cu două trenuri. Un tren până la Pașcani și apoi încă două stații cu alt tren. Mă văd pe o bordură, stând acolo confuz, fără să înțeleg ce se întâmplă. De la poarta instituției și până la clădirile administrative ale centrului cred că erau vreo 500 de metri și mă văd mergând pe acel drum, mai mult târât de mama, pentru că plângeam și o trăgeam de fustă să ne întoarcem spre poartă. Nu știam exact că urma să mă lase acolo, dar simțeam că ceva foarte rău avea să se întâmple și eram extrem de agitat.
Mama nu era singură, venise cu sora noului ei soț. Îmi amintesc că acea femeie era mai fermă, poate încerca să o încurajeze pe mama, sau pe mine, nu știu. Am această imagine cu mine pe o bordură, înconjurat de o mulțime de copii mai mici și mai mari, majoritatea tunși zero și îmbrăcați în uniforme școlare. Erau grupuri mari de copii aliniați, care întindeau mâna pentru a păstra distanța, fiecare la o lungime de braț de celălalt. Iar eu eram pe bordură, înecat în lacrimi, fără să știu ce caut acolo. Îl văd adesea pe copilul acela din mine. Încerc acum, ca adult, ca psiholog, ca tată, să-l încurajez, să-l ridic de pe bordura de pe care atunci nu a avut cine să-l ridice și să-i spun că totul va fi bine.
A fost un moment extrem de greu pentru mine și toți cei patru ani petrecuți acolo au fost foarte grei. În acea instituție, oriunde ți-ai fi ridicat ochii, oricât ai fi căutat o urmă de speranță, aceasta nu exista. În anii petrecuți acolo nu îmi aduc aminte de o vorbă bună, de o încurajare, de un zâmbet sau de vreun gest de blândețe. Probabil că, fiind atât de mulți copii, sistemul funcționa exclusiv pe baza controlului absolut. Îmi aduc aminte de învățătorul meu, un om foarte dur, la fel ca majoritatea personalului. La fel era și îngrijitoarea de noapte. De câte ori mai văd imagini din Hansel și Gretel, îmi aduc aminte de acea femeie, care parcă era întruchiparea simbolică a vrăjitoarei. Nu exista acolo nicio fărâmă de speranță, nici pentru mine, nici pentru ceilalți.
Șansa mea a fost că, în perioadele de vacanță, mama tatălui meu decedat mă lua acasă. În prima vacanță de Crăciun, această bunică a apărut în ușa clasei și m-a luat acasă, în micul lor apartament. În simplitatea lor, bunicii mei din Iași au încercat să-mi ofere tot ce puteau ei mai bun, erau oameni simpli, dar foarte buni. Așa se face că, în decembrie 1989, eu eram la ei, în vacanța de Crăciun. De la ei am înțeles, pentru prima oară, că ceva urma să se schimbe.
Dar în instituții, schimbările au venit foarte greu. Până în 1993, când am devenit adult și am putut să ies din casa de copii, nu îmi aduc aminte de nicio îmbunătățire reală a vieții noastre acolo. Am rămas în aceeași dinamică, în care cei puternici făceau legea, iar cei mai slabi încercau să supraviețuiască. Nu s-a schimbat nimic nici la nivelul personalului și, până în ultima mea noapte petrecută acolo, am dormit într-un dormitor cu 30 de paturi, cu aceeași foame care ne ținea treji. Primeam aceleași două felii de pâine dimineața, la prânz și seara, și ce se mai nimerea pe lângă. Iar dacă aveam norocul să dau peste vreo doamnă bucătăreasă mai drăguță, pe care o mai ajutam la treabă, puteam primi o porție de ciorbă sau o felie de pâine în plus.
Pentru mult timp, lucrurile au rămas la fel, iar schimbarea pe care o tot așteptam întârzia să ajungă la copiii abandonați. Apoi, cred că aveam 24 de ani, era prin anii 2000, când am venit din Iași aici, în zona Covasna, unde locuiesc și acum. Pentru o perioadă am lucrat într-un centru de primiri urgențe și am fost șocat să realizez că nu se schimbase încă nimic. Erau două camere acolo, în care se aflau bebelușii, iar felul în care erau tratați acești copii de un an sau puțin peste era îngrozitor. Erau ținuți aproape permanent în pătuțuri, scoși foarte rar într-o cameră de joacă. În rest, copiii erau lăsați neschimbați, hrăniți mecanic cu câte un biberon cu lapte. Pentru mine, care știam foarte bine ce înseamnă neglijența și o trăisem pe pielea mea, indiferența personalului era revoltătoare. Știu că am cerut să mă lase să mă ocup eu de copii, să hrănesc câte un copil, să-l țin în brațe, să vorbesc cu el. Nu vorbea nimeni cu ei. Iar eu eram deja student la psihologie și înțelegeam cu atât mai bine ce impact devastator avea asupra copiilor această indiferență.
Îmi aduc aminte de reportajele despre căminele-spital făcute de televiziunile occidentale, dar nu doar că mi le amintesc, eu le-am trăit. Prin propria mea experiență am trecut prin multe orori în instituțiile în care am crescut. Chiar dacă nu erau cămine-spital, existau lucruri îngrozitoare și acolo: copiii hiperactivi erau luați, izolați, bătuți, stropiți cu apă rece. Îmi amintesc numele unor colegi care erau tratați astfel, iar groaza lor a rămas cu mine. Eu eram un copil care încerca să nu creeze nicio problemă, de teama acestor tratamente. Învățam, respectam toate regulile, doar ca să ajung la vacanță și să pot evada la bunicii mei. Și chiar și așa, nu puteam scăpa de bătaie. Eram bătut de învățătorul meu și dacă luam nota 9.
Apoi am mai avut un mare noroc în această viață: am întâlnit-o pe soția mea. După bunicii mei, ea a devenit a doua prezență a iubirii și blândeții în viața mea. Prezența ei m-a susținut să trec peste povestea copilăriei mele, să cred că pot mai mult, să termin o facultate, să construim împreună o familie – avem doi copii – și să am curajul să mă lucrez în sistem, pentru a ajuta alți copii care au fost abandonați, așa cum am fost și eu. Cred că am fost un om foarte norocos și iubit de Dumnezeu să întâlnesc oameni de acest fel. Am învățat foarte mult de la soția mea și de la socrii mei, care m-au primit în familia lor ca pe propriul copil.
Referitor la faptul că am ajuns să-mi desfășor activitatea în sistemul de protecție a copiilor, aparent a fost o întâmplare. Tocmai se formaseră noile structuri ale DGASPC și se făceau angajări la nivel local, în fiecare județ. Îmi amintesc că am auzit un anunț la radio și m-am dus să dau o probă, ca pedagog. Am fost acceptat și am ajuns să lucrez într-o casă de copii în 1998. Era o instituție din Pașcani, o casă de copii au aproximativ 50 de copii cu vârste între 6 și 10 ani. Iar eu eram pedagog, făceam lecțiile cu aproximativ 20–30 de copii și îi supravegheam. Și apoi am rămas în domeniu.
Am ajuns în acest loc de muncă cu un anumit scepticism, dar directoarea de acolo a văzut ceva în mine și cred că și ceva din interiorul meu a încercat să se întoarcă spre copii, să îi susțină așa cum eu nu fusesem susținut. La un moment dat chiar mi-am dat seama că eram prea prezent acolo, mai mult decât eram alături de familie, și a trebuit să găsesc un echilibru. Nu a fost ușor. Am reîntâlnit la acești copii frustrările și suferința pe care le trăisem și eu. Diferența era că aici aveam o echipă frumoasă și un director blând, care încerca să facă tot ce putea mai bine pentru acești copii. Dar suferința lor tot exista.
Sunt împăcat cu ceea ce văd astăzi în sistemul de protecție, cel puțin în casa de tip familial pe care o coordonez. Sunt șeful unei case construite de Fundația SERA România. Sunt 12 copii aici, câte trei în cameră. Fiecare copil are spațiul lui: patul, biroul, dulapul, micul său univers. Fiecare își poate manifesta personalitatea și o poate exprima prin obiectele de care se înconjoară – de la desene pe care le pune pe pereți sau jucării.
Acești copii au intimitate, sunt ascultați, iar noi căutăm soluții pentru ei, pentru nevoile și dorințele lor. Eu știu exact ce am trăit într-o instituție și nu se poate compara cu nimic din ceea ce văd aici. Relația pe care o au copiii cu educatorii este foarte personală. Fiecare educator de referință are câte doi copii cu care menține o relație apropiată. Îi aud deseori, chiar și la 16 sau 17 ani, cum caută prezența și sfatul acestor persoane, care devin figuri de atașament. Acest adult este cel care îi ascultă, îi încurajează, uneori îi și critică, exact așa cum se întâmplă într-o familie.
Nu spun că sistemul de astăzi este perfect. Spun însă că nu este comparabil cu ce a fost înainte. Distanța este mult prea mare. Pentru mine, ceea ce se întâmplă astăzi în sistem, în casa pe care o conduc, este foarte frumos. Sigur că este loc de mai bine, mereu va fi. Dar din punct de vedere material, copiii din casa de tip familial pe care o conduc eu au mai multe resurse decât au mulți copii din comunitate, acasă, alături de părinții lor.
Cred însă că societatea încă pune o etichetă pe copiii care provin din sistem. Eu unul am simțit, la vremea mea, această preconcepție. În prima instituție în care am trăit, la Hălăucești, era un sistem închis: mergeam la școală chiar în interiorul instituției, deci nu aveam contact cu lumea exterioară. Apoi, în a doua instituție, în care am ajuns la vârsta de 10 ani, am mers la școala din sat, iar acolo am înțeles că noi, copiii de la cămin, eram văzuți diferit.
Sigur că era greu să nu se pună o etichetă. Eu veneam la școală cu pantofii rupți, cu hainele murdare, pentru că doar o dată pe săptămână primeam haine curate și aveam voie să facem baie. Pot doar să-mi imaginez că nu miroseam prea bine pentru colegii noștri și știu că ne spuneau „pui de stat”. Dar reușeam să compensăm felul în care arătam și să ne integrăm fiind foarte buni la sport, fiind mereu cei care se ofereau să participe la tot felul de activități și munci voluntare, pentru că mai primeam, din când în când, câte un cartof prăjit sau un ou ochi. Dar, da, simțeam clar că suntem priviți cu prejudecată.
Cred că și astăzi etichetele încă se mai pun. Poate nu la fel de brutal ca pe vremea mea, dar copiii noștri, din casa de tip familial, îmi spun și acum că unele persoane le spun lucruri dureroase. În același timp, există și oameni generoși, care le oferă un cadou tocmai pentru că știu că provin din sistem și vor să le facă o bucurie. Cred că aceste etichete pot fi estompate prin educația societății, dar și prin felul în care acești copii vor alege să se poarte în societate.
Eu am simțit pe pielea mea ce a însemnat sistemul și ce a însemnat schimbarea lui. Nu am cum să nu fiu recunoscător că există o organizație ca Fundația SERA România, care de 30 de ani face posibilă această diferență colosală între instituțiile în care eu am trăit și cea pe care ei au construit-o și pe care eu o conduc acum. Nu am cum să nu fiu recunoscător pentru faptul că au închis peste 90 de centre de plasament, asemenea celui în care am crescut eu. Că au închis 31 de cămine-spital, locuri mult mai cumplite decât tot ce am trăit eu. Nu pot decât să fiu recunoscător că există oameni ca ei care au avut curajul, forța și perseverența să facă aceste lucruri. Știu că ei continuă să lucreze, să caute soluții, să restructureze sistemul, astfel încât acești copii să își poată găsi locul lor și drumul lor în viață.
