În decembrie 1989 aveam 35 de ani și eram mama unui băiat de 8 ani. Locuiam unde locuiesc și acum, lângă Academia Militară, unde în zilele revoluției se trăgea. Erau mulți soldați pe lângă tancurile comasate în zonă, așa că mergeam să le duc ceai și mâncare.
Momentul căderii comunismului eu l-am resimțit ca o euforie senzațională, mai ales când era clar că totul s-a terminat. Oamenii mergeau pe străzi și se priveau în ochi, având sentimentul clar că simțeam aceleași lucruri, cu toții. Era ceva special sentimentul acesta de „a simți la fel, a gândi la fel” – ceva ce nu cred că voi mai experimenta vreodată. Dar în tot acest context nu-mi aduc aminte nimic despre subiectul copiilor abandonați și, cu atât mai puțin, despre copiii din cămine-spital. Nici nu ne trecea prin cap că este posibil să existe așa ceva în România.
Știam de Decretul 770, dar nu avusese un impact asupra vieții mele; aveam un copil pe care mi-l dorisem. Eram la acel moment inginer electroenergetic, lucrasem în proiectare. După 1990 a fost o perioadă tulbure – nu se știa dacă mai avem proiecte sau nu. Și în acel timp am fost contactată de o prietenă care lucra prin 1991 la guvern și făcea parte dintr-un grup de lucru care acționa chiar pe această temă a ororilor din instituțiile de protecție a copilului. Se încerca luarea unor măsuri de urgență, mai ales după apariția reportajelor internaționale, care arătau condițiile inumane în care acești copii trăiau.
Tocmai se forma acest grup de lucru care se numea CSIOC – Comitetul de Sprijin al Instituțiilor pentru Ocrotirea Copilului. Coordonatorul grupului era doamna doctor Alexandra Zugrăvescu, un neonatolog celebru, un om incredibil, alături de care era un privilegiu să lucrezi. Nu se căutau oameni specializați – pentru că nu exista nimeni specializat pe subiectul acesta – ci oameni care să vorbească una sau două limbi străine și să aibă o capacitate de analiză, pentru că scopul era coordonarea ajutoarelor de urgență care veneau din Occident.
Grupul de lucru era patronat de un comitet format din premierul de la acea vreme, Petre Roman, și din oameni din ceea ce tocmai se forma atunci ca societate civilă – artiști, medici, oameni cu notorietate, care prin relațiile lor încercau să sprijine, așa cum puteau.
În grupul acesta de oameni din CSIOC se afla și această prietenă a mea, care nu mai putea rămâne în echipă și își căuta un înlocuitor. Știa că eu vorbesc engleză, franceză și germană, așa că mi-a propus să vin în locul ei în acest grup minuscul, de 4 oameni, coordonați de dr. Alexandra Zugrăvescu.
Am avut o perioadă de probă cu doamna doctor și am rămas… și rămasă am fost în acest domeniu, pentru totdeauna. Practic, acest grup era un soi de dispecerat pentru aceste ajutoare și intervenții umanitare. Încercam să aflăm unde sunt aceste cămine, care sunt urgențele cele mai mari, cu cine puteam ține legătura din acele instituții. Eram cu toții într-o stare de șoc, descopeream odată cu presa occidentală ce se întâmpla la noi în țară. Eram plini de entuziasm și de inimă, activați de adrenalină, șocați de ceea ce vedeam, rușinați de ce se întâmpla chiar lângă noi, toate deodată. Știam că nu e vina noastră, personală, dar nici nu ne simțeam complet nevinovați, atâta timp cât lucrurile acestea se întâmplau aici, uneori la câțiva km de noi.
Încercam să aflăm care sunt nevoile lor pentru a putea coordona convoaiele cât mai eficient. Lucrurile evoluau, la început a fost nevoie de hrană și haine, mașini de spălat, pampers, etc. Îmi aduc aminte că a venit la un moment dat un specialist din Israel în evaluarea copiilor cu dizabilități și l-am însoțit, alături de d-na Dr. Zugrăvescu. Am fost la Grădinari, cred că jurnalistul Mihai Tatulici ne recomandase acel loc. Eu nu fusesem niciodată într-o casă de copii, cu atât mai puțin într-un cămin-spital. Nu am să uit niciodată acel moment, știu că am intrat pe poartă, complet nepregătită pentru ce avea să urmeze, cu o cutie de plastic transparent în mână, în care se vedeau niște biluțe colorate de gumă de mestecat. Nu știu cine avusese această idee de a duce gumă de mestecat și cum ajunsesem eu să duc acea cutie. Și când s-a deschis poarta și am văzut imaginea acelor copii eu am intrat într-o stare de șoc. Spre mine a venit un băiețel de vreo 12 ani, cu handicap sever, iar în următoarea secundă copilul luase cutia și înghițea acele bile de gumă de mestecat. Eram atât de șocată de tot ce vedeam în jurul meu încât nu am avut nicio reacție și d-na doctor, văzând cât eram de afectată, m-a luat de mână cu blândețe și mi-a spus: „Gabi, adună-te”. Sunt imagini și momente pe care nu le voi uita până ce voi închide ochii.
Nu știam atunci că acești copii vor fi, cumva, sensul meu profesional. Că voi ajunge să lucrez activ la structurarea noii legi care avea să-i protejeze – Legea 272. Dar știam deja că nu era o activitate pasageră și că devenise ceva foarte personal.
Apoi, din 1992 până în 1996, am tot lucrat, dezvoltându-ne în intervențiile noastre – de la ajutor de urgență către o viziune de ansamblu. Nu vorbeam încă de o reformă, dar gândeam în avans ce aveam de schimbat, adăugat și îmbunătățit, pentru ca viața acestor copii să fie mai bună.
Pe mine, pregătirea mea tehnică, de inginer, m-a ajutat să gândesc în pași structurați, în succesiuni de procese. Știam că acest mod de gândire îmi folosea. Apoi făcusem deja enorm de mult teren și înțelegeam ce se întâmpla efectiv în aceste instituții. Dar simțeam nevoia unei ancorări mai profunde în subiect, așa că m-am înscris la un master în socio-psiho-pedagogie, cu specializare în asistență socială. Erau ani în care deja lucram în programe internaționale, încercând să deslușim care era responsabilitatea Comisiei Europene și care era a noastră. Ce puteau să ofere ei și ce eram noi capabili să facem.
La acea vreme, omul care devenise, neoficial, arhitectul restructurării sistemului de protecție a copilului era Cristian Tăbăcaru, care începuse lucrul la Fundația SERA România, alături de Bogdan Simion, iar apoi fusese chemat la Guvern. El concepuse atunci direcțiile de protecție a copilului – actualele DGASPC, adică serviciile de bază din subordinea Consiliilor Județene. Atunci s-a făcut transferul acestor instituții către județe; până atunci, ele fuseseră în jurisdicția a patru ministere. Noi, între timp, avansam în identificarea de nevoi. În 1994 am avut prima generație de absolvenți de asistență socială – o specializare închisă în timpul comunismului. Iar apoi, în 1998, prima grupă de asistenți maternali, profesie formulată prin Ordonanțele 25 și 26, al căror artizan era tot Cristian Tăbăcaru.
Dar tot era nevoie de mai mult. Cu cât avansam, cu atât ne dădeam seama ce alte sisteme și proceduri lipseau. Aveam deja ratificată Convenția ONU privind drepturile copilului, dar era un fel de lege fără norme de aplicare. Trebuia să vedem cum facem ca aceste drepturi ale copiilor să fie cunoscute, protejate și respectate, nu doar la nivel de principiu, ci prin lege. Așa am început să ne gândim la arhitectura Legii 272. Eram totodată împinși de la spate și de Uniunea Europeană, reglementarea strictă a protecției copilului fiind una dintre condițiile politice de aderare pentru România. O altă presiune venea dinspre baroneasa Emma Nicholson, care era raportor pentru România la Comisia Europeană, în procesul de finalizare a aderării, și avea două arii de interes: cea mai importantă era protecția copilului, iar apoi justiția.
Așadar, în fața acestei necesități de a reglementa sistemul de protecție, mintea mea de inginer a început să structureze conexiuni logice între drepturile copiilor formulate în Convenția ONU și reglementările legale care trebuiau să creeze cadrul necesar pentru ca acestea să fie respectate și implementate. Apoi am început să rulăm aceste prime propuneri de lege cu echipe multidisciplinare din România. Ulterior, Comisia Europeană ne-a pus la dispoziție o echipă de specialiști de înaltă calificare, din mai multe state europene. Aveam întâlniri constante, lucram pe schițe pe care le tot rafinam, pornind de la nevoile României, trecând prin sfaturile experților, revenind apoi la ceea ce era realizabil și aplicabil în România, până la forma finală. A durat aproape doi ani acest proces de formulare a Legii 272, iar la apariția ei a fost foarte bine primită și este încă viabilă.
Cred că era tot prin 1996 când m-am cunoscut cu echipa SERA România. Se întâmpla în contextul formării unor direcții județene, un fel de precursoare ale DGASPC-urilor, la momentul în care încă nu era obligatorie înființarea lor și nu fusese emisă încă Ordonanța 26. Fundația SERA România ajuta atunci autoritățile locale deschise către această idee să formeze aceste mici servicii ce urmau să devină viitoarele DGASPC-uri și oferea consiliere, dar și o finanțare care să susțină remunerația acestor echipe până la momentul în care statul putea să preia aceste noi structuri. Mi s-a părut extraordinar că un ONG se implica într-un asemenea mod.
Apoi, în 1997, când Cristian Tăbăcaru a preluat, ca secretar de stat, primul Departament de Protecție a Copilului din cadrul Guvernului, Bogdan Simion a continuat activitatea ca director al SERA. Eu am continuat atunci colaborarea cu SERA pentru că erau activi, profesioniști, foarte dornici să facă lucruri, erau critici când trebuia și, mai ales, obiectivi când era necesar. Se mișcau foarte repede — practic, orice puneam pe hârtie, ei începeau rapid să implementeze, ceea ce nu era posibil cu aparatul de stat. SERA era un partener pe care te puteai baza, ca reprezentant al statului, dar probabil că și ei aveau nevoie de oameni dinspre guvern, care să le înțeleagă viziunea și demersul. A fost, astfel, o colaborare extrem de benefică, în beneficiul copiilor.
Dincolo de asta, SERA intervenea în locurile în care nimeni nu voia măcar să intre, cu atât mai puțin să lucreze. Ei au închis peste 30 de cămine-spital, iar fără acest capitol, reforma protecției copilului nu ar fi fost completă. Intervenția SERA a mers în profunzime și ei au intrat în contextele cele mai severe. Bogdan Simion și SERA au adus permanent specialiști din Franța pentru evaluarea copiilor — profesioniști în recuperarea copilului cu dizabilități. Nu doar intrau în aceste instituții, ci începeau evaluarea lor, intervenția medicală pentru copiii care puteau fi salvați, dezvoltarea altor servicii conexe și, în final, închiderea.
Probabil că și cei din administrație ar fi ajuns, într-un final, la capitolul căminelor-spital, dar cu siguranță mult mai târziu și mai greu, iar multe vieți s-ar fi pierdut. O organizație ca SERA și-a asumat un demers de mare curaj la acea vreme, într-o manieră foarte aplicată și profesionistă. De multe ori au fost pionieri în acest proces: atunci când au decis susținerea înființării de servicii la nivel de județ, apoi prin numărul imens de instituții de tip vechi închise și printr-un număr la fel de relevant de centre de recuperare și servicii rezidențiale de tip familial. Mereu oamenii aceștia au fost într-un crescendo și au avut nu doar dorință, ci și capacitate profesională și financiară.
De-a lungul acestei tranziții, a acestei reforme, lucrurile au depins de mai mulți factori: de noi, cei din Guvern, care stabileam cadrul, dar și de deschiderea oamenilor din teritoriu, a celor care lucrau direct la implementarea ideilor noastre. Desigur, nu peste tot am întâlnit aceeași deschidere. Dincolo de schimbarea sistemică, a fost nevoie și de o schimbare profundă de mentalitate. Pe de o parte ne-am confruntat cu frica oamenilor, a personalului, care nu putea vedea imaginea de ansamblu a reformei și percepea doar riscul de a-și pierde locul de muncă. Iar când cineva crede că ești acolo ca să-l dai afară, e foarte greu să construiești cu el o colaborare reală.
Pe de altă parte, am întâlnit rezistența societății. Oricât de bine gândite ar fi fost programele de integrare în instituții, ele trebuiau continuate în comunități — și cred că aici procesul nu s-a încheiat nici astăzi. România mai are încă de lucru la capitolul integrării persoanelor pe care le percepem ca fiind „diferite”. Chiar și acum primesc mesaje de la oameni care se lovesc, în școli, de reacții de respingere din partea profesorilor, elevilor sau părinților față de copiii cu dizabilități. Uneori nu e suficient să creezi un cadru legal. E nevoie și ca societatea să devină mai permeabilă, mai empatică, pentru ca schimbarea reală să se poată produce.
A fost nevoie de o formare a personalului, pentru ca acești oameni să se poată raporta diferit la copiii cu dizabilități, să înțeleagă că ei au nevoie de mai mult decât hrană și un acoperiș. A fost nevoie de un efort imens pentru ca personalul să conștientizeze care erau nevoile reale ale acestor copii, care erau cele mai potrivite metode de a interacționa cu ei, de a-i manevra, de a-i trata. Iar aici, eforturile celor de la SERA au fost uriașe.
Mai departe, pentru societate în general — pentru profesori, pentru elevii care au astfel de colegi și pentru părinții lor — procesul de învățare a felului în care tratăm și integrăm o persoană cu dizabilități este încă în desfășurare. Când un copil este crud cu un alt copil, când se exprimă sau se comportă jignitor, aproape sigur a văzut sau a auzit un astfel de comportament în familie.
Unii spun: „Aș vrea să ajut acest copil cu ceva, dar nu-l vreau în clasă cu copilul meu.” Astfel de reacții arată că, la nivel colectiv, încă nu am învățat pe deplin lecția compasiunii. Ca să nu mai vorbim despre accesibilizarea reală a spațiilor pentru persoane cu dizabilități sau despre sprijinul financiar de care acestea ar avea nevoie și pe care statul, din păcate, încă nu îl oferă așa cum ar trebui.
Mentalitatea este ceva dificil de schimbat și uneori trebuie să începem cu noi. Îmi aduc aminte că într-o vizită de evaluare, o fetiță cu niște ochi superbi s-a suit pur și simplu la mine în brațe de cum am intrat. S-a înfășurat cu mâinile și picioarele în jurul meu și n-am putut să o desprind. Mi-am continuat vizita cu ea lipită de mine, cu ochii aceia imenși care mă urmăreau — niște ochi pe care nu am să-i uit niciodată —, și ofta. O asistentă mi-a atras atenția că ar trebui să încercăm să o desprindem, pentru că, proporțional cu timpul pe care îl petrecea în brațele mele, va fi și suferința ei atunci când voi pleca și va realiza că încă un adult o abandonează. Nu am înțeles exact atunci ce voia să spună și nu am ascultat, iar la momentul plecării a fost aproape imposibil să o smulgă cineva din brațele mele. Îmi amintesc și acum porțile imense care s-au închis în urma mea și plânsetele acelei fetițe, pe care o chema Andreea, și care se auzeau de dincolo de ziduri. Asta nu pot uita niciodată. Atunci am înțeles cât de important este să asculți specialistul, cât de important este ca personalul să fie antrenat — pentru că acolo lucrezi cu sufletele unor copii, iar gesturi aparent banale pot lăsa cicatrici adânci.
A fost un drum lung, parcurs din 1992 — anul în care mi-am început activitatea în acest domeniu — și până acum. Au fost mulți pași de făcut, iar pașii aceștia au fost grei. Astăzi, toate acestea pot părea o poveste frumoasă, dar în realitate a fost un proces dificil, intens, plin de emoții, blocaje și neînțelegeri. Au fost însă foarte mulți specialiști, ONG-uri și oameni care au contribuit la această transformare profundă a sistemului de protecție a copilului din România. Totuși, acest drum nu poate fi privit obiectiv fără a remarca rolul esențial al Fundației SERA România.
A fost un puzzle în care fiecare a adus o piesă indispensabilă — iar numărul pieselor adăugate de SERA este, fără îndoială, impresionant. Pentru aniversarea celor 30 de ani de activitate, le doresc să-și păstreze ceea ce i-a caracterizat în toți acești ani: viziunea, curajul și determinarea. Știu că nu a fost un drum ușor, dar cred că este mare nevoie ca ei să continue. Există încă foarte multe nevoi neacoperite ale copilului vulnerabil și încă multă nevoie de formare a personalului. Iar eu cred că echipa Fundației SERA România poate fi în continuare un agent de schimbare — inclusiv în ceea ce privește atitudinea și mentalitatea societății.
