Pentru mine abandonul, deși am studiat psihologie, se definește prin micile „abandonuri” pe care le-am trăit și văzut atât la mine, cât și la cei din jurul meu. În fiecare vară, părinții mei mă duceau la bunici câte 2 luni în vacanța mare. La început părea o chestie faină de făcut, mai ales că mai scăpam de blocurile gri comuniste de la „oraș”. Bunicii mei erau muncitori la țară, bunicul cioban și „distracția mea” era să mân oile, să smulg iarba din grădină, să car lemne pentru iarnă și să iau parte la „socializările cu beții” ale bunicilor. Au fost și părți frumoase, dar acum gustul amar vine din plânsetele cu suspine „Când vin mami și tati să mă ia odată de aici?” – o adevărată dramă interioară presărată cu incertitudinea aia care efectiv e o picătură chinezească. Nu e de mirare că acum sunt obsedată de control, planning și overthinking. Mă simt norocoasă, totuși: fiindcă eu veneam în vacanțe, plângeam, alergam și toată ziua eram „liberă”, însă verișoarele mele erau zilnic cu tatăl lor alcoolic și care, deși aveau 13-14 ani, din „curve” nu le scotea. Bătăi, înjurături și dormit cu frica în grădină în frig, printre varză și tufe de cartofi. Copiii aceia erau abandonați, însă nu fizic, ci emoțional. Uneori mă gândesc că mai bine era dacă era doar fizic, fiindcă atâta durere la un loc… ce bun aduce în viețile lor de adulți? Apoi, când am mai crescut, la cursurile de formare în psihoterapie am cunoscut un coleg care „pe bune” fusese abandonat la casa de copii. O adevărată inspirație pentru noi, viitori psihoterapeuți, prin poveștile lui și o grămadă de pozitivism într-un om cu ochi mari și albaștri. A plâns și am plâns și noi când ne povestea cum a fost plimbat din familie în familie, ba chiar în altă țară fusese plasat, unde tatăl adoptiv l-a violat. Cât de mult să le fie dat copiilor care au așa o soartă de când se nasc? Câte ore de terapie ai nevoie să poți să zâmbești și să stai mândru în fața colegilor tăi viitori psihologi să spui: „Eu vreau să devin terapeut, asistent social… ca măcar copiii care sunt acum în sistem să nu mai sufere ca și mine!”. Colegul meu știa să cânte la pian, vorbea cald, însă din când în când o zvâcnire așa din ochi, un strâns așa de pleoapă ca și cum s-ar feri să nu primească una peste cap, îi trăda trecutul, inimaginabil pentru mine de dureros.
Când am văzut primul videoclip cu copiii de la Ciugud, lăsați acolo efectiv să moară, reportaje și documentare am înțeles că nu avem grijă de educație și niciun sistem social cu salarii de asistenți sociali minime pe economie nu o să vindece asemenea probleme. Tot peticim pe ici-colo, dar nu educăm, nu sprijinim și nici ca societate nu suntem pregătiți să facem ceva concret, nu să ascundem sub preș.
Pentru mine, a devenit important să nu abandonez „copilul meu interior”, acela care… încearcă în fiecare zi să scape de vocile adulților care i-au spus că „nu poți”, „mai taci odată”, „pe tine te-am luat de la gunoi”, „femeile sunt slabe, la cratiță cu ele” și multe alte vorbe care din cauza alcoolismului, lipsei de educației etc. au fost niște mici săgeți menite să zdruncine încrederea în sine.
Să iubim, iar prin iubire vom putea să ne vindecăm sufletele. Să acceptăm, iar prin conștientizare… să ne schimbăm mințile întâi.
