Prin ’95, pe când aveam deja vreo 8 ani, mama s-a angajat ca educatoare la Casa de copii din oraș. Venea cu multe frustrări acumulate în urma inițiativei ei prea îndrăznețe de a coordona o clasă Waldorf într-un oraș de provincie. A fost extraordinar vreo 3 ani, dar, ambițioasă cum era, s-a hotărât să încerce să schimbe și alte mentalități.
A nimerit într-o clasă de 10 copilași, din care vreo 4 cu SIDA. Probabil primul an a plâns zilnic pe ascuns, pentru că mintea ei nu putea concepe cum sunt tratați acești copii și cum este sistemul ăsta defect.
Vali și cu Ana erau paria acestei instituții. Ambii pozitivi, cu mucii pân-la brâu și mai erau și rromi! Bunica le trimitea gogoși, veneau cu toată grupa acasă la noi la joacă, tata îi plimba cu mașina. Mama a devenit și ea repede un paria. Nu știu dacă a procedat bine sau nu oferindu-le porții din normalitatea noastră, dar cu siguranță i-a iubit și nu s-a sfiit să le-o arate.
Pentru mine și pentru fratele meu a fost o lecție dură de viață. În cei câțiva ani în care a rezistat maică-mea acolo, am învățat despre ajutoarele din Germania la care au acces doar cei din top management, că întâietate la înfiat are copilul cu pielea curată care mai știe și vreo 2 poezii. Că păduchii se iau și se dau cât ai bate din palme. Că prieteniile la vârsta aceea nu au nicio legătură cu statutul social, chiar dacă prietenii mei de la bloc aveau alte păreri. Că durerea îl poate învăța pe-un puști să devină super erou și să răzbată, against all odds. Că acel fior rece pe care-l simt și acum pe șira spinării când intru în grădinița de stat la care-i fiică-mea, are de-a face cu sentimentul de frustrare pe care l-am trăit în anii mei de vizitator la Casa de copii.
Abandonul are multe forme și cred că mi-a fost dat să o observ pe una dintre cele mai…dure.
Aproape zilnic mă gândesc să înfiez un copil. Sper că o voi face într-o zi.