Nu știu dacă oamenii își dau seama cât de greu e să te vadă propriul tău copil neajutorat. Poate a fost nevoie să vă mutați vreodată. Poate ați trecut prin divorț. Sau relocare pentru un job mai bun. Copilul se uita la tine și te vede responsabil pentru tot.
“Mama, nu vreau să mă mut la altă școală, nu vreau să locuiesc în altă casă.” Dar tu știi că e mai bine pentru ei. În ultimele 6 luni mi-am mutat copiii de 9 ori. Niciodată pentru binele lor. Ci pentru siguranța lor fizică. Dar nu le-am putut oferi nimic mai bun, care să îi consoleze la următoare destinație și următoarea.
Tatăl nu a putut să le răspundă rugăminților și să vină cu noi, să nu rămână acolo de unde toată lumea fugea. Nu am putut să îl luăm cu noi. Nici pe prieteni, nici pe bunici, nici camera lor. Olena avea camera ei doar de 2 luni. A primit cadou de Crăciun o redecorare. Totul cu prințesa Sophia și cu mulți unicorni. Când am făcut bagajul împreună nu am putut să fiu atentă la ea. M-a rugat să luăm inorogii de pe pereți, rațional am știut că nu avem cum, că nu știam unde am putea ajunge. În Gara de Nord, în centru, i l-am desenat cu creta pe jos. Am plâns la gândul că o bombă poate distruge locul preferat al copiilor mei. Știu că au bombardat biserici, spitale, maternități chiar. Eu m-am gândit la inorogii de pe peretele Olenei. Unde dormea ea cu capul în siguranță.
Înainte le era frică de monstrul de sub pat. Acum acolo s-au ascuns când s-a auzit prima explozie. Războiul ăsta le fură copilăria. Mi se părea absurd și înainte, când era un copil fericit, cu mulți prieteni, că eu o învățam să nu intre cu străini în lift. Nu înțelegea de unde vin sfaturile mele, eu eram foarte serioasă. Să nu traverseze până nu se asigura, ea nu era conștientă de pericole. Acum îi învățam când să fugă în subsolul murdar de sub bloc când aud explozii. Le-am scris numărul meu de telefon, numele, data nașterii pe pielea lor fină de copii. Cu un marker negru urât. Când, cu două luni înainte, periculos pentru ei mi se părea să nu mănânce prea mult zahăr la bunici. Acum nu știu dacă o să-i mai revadă.
Eu nu știu ce au mâncat copiii mei din 24 februarie. Mi-e greu să îmi aduc concret aminte. Pâine uscată, jos în subsol, niște conserve dubioase de care aveau vecinii, eu nu prea aveam în casa. Prea mult conservant. Zâmbesc amar când mă gândesc acum. Ciocolată în toate formele în Vama Isaccea. Gluten, astea sunt prostii. Înainte erau importante, mă ghidam să îmi cresc copilul corect. Să nu lipsească de la scoală. Până acum o luna nu știam daca vor mai face scoală, dacă are rost, dacă se poate. Acum educatoarea îi învață pe copii pe zoom să se adăpostească în timpul orei dacă aud sirena. Unii încă sunt acolo, în Ucraina, în zonele sigure ( există așa ceva?) și când în oră se aude sirena toți se sperie. Se aude din tabletă sau de pe geam? Și cei din România.
Îmi învățam fetița să nu vorbească urât, să nu fie rea cu colegii, să împartă. În subsol, pe jos până la graniță, în trenul aglomerat, la Romexpo…am înjurat încontinuu. Nu puteam altfel. I-am blestemat, mi-am cerut iertare la Dumnezeu, le-am dorit răul celor care au omorât în Bucha. Și ea m-a auzit. Mi-a zis o data “dar mama, noi nu vorbim așa” i-am răspuns: suntem în război. Mi-a părut rău, încă îmi pare. Fratele ei e prea mic. El se plânge doar când îl dor picioarele.
Mi-e dor de grijile cotidiene. Prăjitura are alune? Să nu mănânci, că te doare burtica. Să nu întârzie la școală, Înainte nu puteam să ne trezim la timp, acum nu mai dormim, pare că suntem mereu treze.
Oamenii din jur sunt buni. Dar au obosit cu problemele noastre. Au joburile lor, nevoie lor, cheltuielile lor. Și noi nu mai murim de foame, nu mai suntem o grijă. Începem să fim percepuți ca un inconvenient. Și e normal. Dar nici noi nu vrem. Și vrem să ne întoarcem la viețile noastre, care ne-au fost furate.
