Uneori îl invidiez pe nepotul meu de 3 ani, care crește lângă părinții lui și merge cu ei în atâtea locuri. Duminica trecută s-au dat cu trotinetele pe Calea Victoriei, am fost și eu cu ei, a fost superfun. Apoi mama lui i-a luat o înghețată de vanilie, în timp ce noi, adulții, am băut cafea. Și mie îmi place înghețata de vanilie. La vârsta lui însă nu mâncam așa ceva, fiindcă eram parcată la bunici, de vreo doi ani deja, și acolo nu era înghețată de vanilie. Erau gogoși, făcute de mamaie și alte chestii bune, și era și bine, dar era și foarte mult dor. De părinții care veneau o dată la ceva vreme să mă vadă, încărcați cu bomboane cubaneze, ciocolată chinezească și banane. Uneori, astea din urmă erau verzi, le punea mamaie la copt, pe șifonierul din camera bună de la stradă. Odată, mi-au adus și o mașinuță mare, albastră, din tablă, cu care mă dădeam prin curte, iar altădată au chemat un fotograf din sat, care ne-a făcut multe poze frumoase, de familie. În toate m-am chinuit să imit zâmbetul maică-mii, ușor enigmatic și puțin strâmb, pentru că mi se părea foarte frumos. Ea mi se părea foarte frumoasă. Mă atrăgea prezența ei și mă și intimida în același timp. Voiam să semăn cu ea. Voiam și să mă placă, să fie mulțumită de mine, de ce fetiță frumoasă și deșteaptă eram. Nu o cunoșteam așa bine, nu eram prea relaxată cu ea, deși era mama mea. Pentru că fusesem dusă la bunici la doar câteva luni de la naștere. Acolo am învățat să merg, acolo am învățat să vorbesc, acolo avea să-mi vină și menstruația, 12 ani mai târziu, într-o vacanță de iarnă. Au mai existat, în primii ani, tentative de relocare a mea la București, dar mă îmbolnăveam rapid la grădiniță și ajungeam, la fel de rapid, înapoi la bunici. Din dragoste, cu cele mai bune intenții. Nu știa nimeni, pe vremea aia, că îmbolnăvirile alea îmi construiau practic imunitatea, credeau că așa eram eu, mai bolnăvicioasă. M-au luat ai mei acasă de-abia la 6 ani, când m-am dus la școală. În timpul școlii stăteam cu ei, în vacanțe întotdeauna la bunici, până pe la jumătatea liceului. Tot mamaie m-a lăsat și prima oară la discotecă. Când eram cu părinții, îmi era dor de bunici, când eram la bunici, îmi era dor de părinți. Cumva, tot timpul îmi lipsea cineva și tot timpul mă simțeam un pic singură, deși tot timpul era cineva cu mine. Și astăzi e la fel. Cred că aș putea să las vorbă să fie scrise cuvintele astea, din cenușa mea, atunci când va fi împrăștiată, undeva, pe vreun tăpșan: „Mi-e dor.”
