Mi se spunea Lela. Îi conduceam până la poartă și pe tata îl țineam de pantaloni și pe mama de mână, plângeam de îmi venea să vomit și îi rugam din tot sufletul meu de copil să mă ia cu ei. Tata avea cămăși superbe în carouri fine, iar despre rochiile mamei nu mai am cuvinte. Erau prințul și prințesa vieții mele. Erau tineri și frumoși, miroseau a mosc și aftershave scump. Rămâneam cu nasul lipit între scândurile gardului să simt până la ultima picătură izul parfumurilor lor. Bătea vântul și îl îndepărta repede, așa cum și ei plecau repede. Doar pașii se mai auzeau pe stradă, eram fericită că încă îi mai am și pe ăia, erau al lor. Casa bunicilor mirosea a vechi, a mucegai, a ceva nu neplăcut, dar nemaiîntâlnit, drept urmare am fost subiect de bullying mulți ani la școală că miros urât, a bătrân. Am fost un copil cuminte, dar cu multe crize nocturne, visam îngrozitor și nu mai puteam închide ochii, o oră pe noapte îmi era de ajuns. Bunicii m-au crescut cu enorm de multă dragoste de când aveam 3 ani. Am avut o educație de pension, dar la 4 ani știam să scriu și să citesc. La 5 ani coseam, croșetam și făceam goblenuri. Eram un copil ce nu a avut voie să iasă din curte să se joace cu copiii de pe stradă, așa că îmi inventam propriile jocuri. Construiam căsuțe, tăiam obsesiv cu foarfeca obiecte din almanah și făceam colaje. Dar învățătura era pe primul loc. Bunicii erau niște oameni incredibili, fără ei, nu știu ce se alegea de mine. Am primit cei 7 ani de acasă binecuveniți. Vara mă luau unchiul și mătușa de la munte. Bunicii nu voiau să mă dea deloc la ei, era mereu supărați că plec în Dacia galbenă în luna iunie. La munte am primit libertate și mă jucam pe maidane, dar eram diferită față de copiii de acolo, eram închisă și deseori răutăcioasa, nu cunoșteam exact ce înseamnă gașcă, socializare și empatie. Mătușa și unchiul m-au dus prima oară la mare, ei m-au învățat ce înseamnă să împarți, ei m-au învățat ce înseamnă să fii om de popor, să te înțelegi cu ăia din jur. Toamna mă întorceam la bunici până în vara următoare. Ani și ani de colo colo, dar niciodată alături de „parfumurile mele” preferate. În clasa a V-a ai mei m-au luat acasă. Eram atât de fericită că nu m-am uitat înapoi să îmi iau rămas de la bunici, nu mai voiam să văd curtea aceea, gardul peste care am sărit deseori de mi-am spart capul și mi-am zdrelit fața că voiam să evadez. Nu am mai privit înapoi, i-am luat pe ăștia de mână și le-am zis „să mergem acasă la noi“. Ne îndepărtam și auzeam suspinele îngrozitoare ale bunicii și cuvintele lui tataie: „lasă Mia, nu mai plânge, s-a făcut mare Lela acum.” Am ajuns acasă. Era frumos, un apartament vast în centrul capitalei, cu camere înalte. Dar nu mai găseam mirosul ăla proaspăt, amestecătura aceea de mosc și aftershave era putregăită. Era o tăcere în casa aia, ceva parcă rău, așa simțeam. Tata o rupea pe mama în bătaie aproape seară de seară, fugeam în camera mea și mă ascundeam în dulap cu mâinile la urechi. Făceam și pe mine deseori, până la 14 am pățit-o. Știam că totul s-a încheiat când televizorul se auzea pe Eurosport și dopul de la sticla de Jidvei sărea din tirbușon, poc. Ușa de la bucătărie era închisă că acolo se retrăgea mama și fuma mult. Mereu o auzeam: „de ce Doamne?” Și plângea până noaptea târziu, nu mai ieșea de acolo. Tremuram din toate încheieturile, îmi era foame mereu, nu mai mânca nimeni după asemenea momente chiar dacă ciorba și felul doi erau pregătite de mult. I-am înțeles mereu că nu erau doi oameni compatibili, așa a fost să fie, nu am ce să le mai reproșez. Îi iubesc enorm pentru că sunt părinții mei și așa au știut ei să își gestioneze viețile. Au divorțat când aveam 17 ani, peste 1 an au murit și bunicii. Atunci am realizat cât de dor îmi este de curtea aceea superbă (un eden făurit de mâinile lui tataie), de cuvintele mamaii care mă linișteau în nopțile de criză, de oamenii ăștia incredibili, de pisoiul meu Gogu portocaliu, de goblenurile mele, de ochii verzi ai bunicii, de ecuațiile pe care le făceam cu tataie, de mirosul ăla vechi al casei, de iubirea lor nemăsurată, de muzica ce auzea în radioul mic de la Actualități, de ei doi cu păr alb și înțelept. Lela se făcuse mare și abia atunci a înțeles. Îmi pare rău că nu m-am uitat în spate când am plecat de la ei, abia acum am înțeles cât de mult m-au iubit și că i-am abandonat.
