18/30 | 30 din 30 – O memorie vie a transformării
În 1989 eram elevă de gimnaziu, cred că în clasa a VI-a. Anii aceia i-am văzut mai mult prin ochii părinților și bunicilor mei. Îmi amintesc foarte clar toată tulburarea economică și socială care a marcat anii ’90 și eforturile pe care toți le făceau pentru a se integra în noul context social și economic.
Am făcut facultatea în București, apoi m-am specializat în managementul proiectelor în administrația publică — un domeniu care m-a pasionat imediat.
Când m-am întors în Buzău, orașul meu natal, direcțiile de protecție a copilului (DGASPC) erau în plină expansiune și se recruta mult personal. Încă din anul 1997 se schimbase cadrul legislativ al protecției copilului, ceea ce a deschis un drum complet nou pentru sistem. Mă interesa foarte mult această schimbare, mai ales că aprofundasem legislația și înțelegeam ce potențial avea.
Am participat la un concurs pentru a obține un post în domeniu și am început să lucrez pe proiectele de colaborare cu ONG-urile, care în acea perioadă sprijineau dezvoltarea noilor servicii din țară. Era începutul anilor 2000 și acest domeniu era unul foarte efervescent, simțeam că facem parte dintr-o schimbare esențială.
Despre situația copiilor abandonați din România am ajuns să știu abia când am început să lucrez în acest domeniu. Am ales acest drum fără să fi fost pe deplin conștientă de implicațiile lui. M-a atras ideea de a lucra în proiecte care ajută societatea, iar mai târziu m-a atras creativitatea pe care o puteam exercita aici.
Am avut norocul să lucrez cu profesioniști și organizații care m-au ajutat să cresc. Dar, până să ajung să activez în domeniu, nu mă confruntasem deloc cu această realitate. Auzisem în copilărie de „decreței”, însă nu cred că făceam legătura între acel termen și copiii abandonați sau cu această moștenire complicată a României — o moștenire pe care am înțeles-o pe deplin abia mult mai târziu.
Primul meu contact cu Fundația SERA România a fost pe zona de închidere a unor centre de plasament de tip vechi. Erau centre mari, pe care reușiserăm să le reducem la 70–80 de copii, și lucram în formule tripartite: SERA, DGASPC și Consiliul Județean Buzău.
Ce m-a atras însă cel mai mult în colaborarea noastră au fost proiectele de prevenire. Simțeam că acolo putem folosi creativitatea în cea mai bună formă. Așa că, deopotrivă, interveneam pe închiderea centrelor, dar lucram intens și pe prevenire — un cuvânt care între timp a devenit aproape desuet, pentru că e folosit de toată lumea și nu întotdeauna justificat. Dar să știți că această muncă aduce rezultate extraordinare și creează plase de siguranță pentru copii și familii care nu mai ajung în puncte critice.
Practic, lucram pe două direcții alături de SERA: pe de o parte, reducerea și ulterior închiderea centrelor mari, cu mult focus pe reintegrarea copiilor în familii, acolo unde era posibil; iar pe de altă parte, diminuarea numărului de copii aflați în risc de a intra în sistemul de protecție.
Aceste acțiuni au mers inclusiv către sprijinirea mamelor care nu își mai doreau alte sarcini, dar nu aveau resursele necesare pentru contracepție sau informațiile care să le ajute să facă alegeri informate. Apoi, au existat programe de suport financiar pentru familiile aflate în risc de abandon. Toate acestea au reprezentat un ansamblu amplu de resurse și direcții de intervenție, care au dus la rezultate palpabile — o scădere clară a numărului de copii abandonați.
Trebuie spus că au fost niște parteneriate public–private foarte importante. Alături de SERA am parcurs multe procese de durată, în care rezultatele apăreau prin angrenarea multor resurse și printr-o planificare serioasă. Obiectivul era să schimbăm mentalități și să ridicăm comunități vulnerabile, nu doar să rezolvăm o situație punctuală. Doar închiderea instituțiilor nu ajută, planul trebuie gândit mult mai amplu.
Ce a ajutat enorm în acest parteneriat cu SERA este faptul că au o dinamică de lucru foarte bună. Au o experiență uriașă, acționează rapid și sunt extrem de flexibili. De câte ori întâmpinam obstacole, oamenii aceștia găseau soluții. Lucram pe teren, împreună — și asta este din nou esențial, pentru că ideile îți vin acolo, printre oameni, nu privind un Excel.
Mergeam în comunități, le explicam oamenilor ce înseamnă sprijinul pe care îl vor primi și ce pot face ca să își recupereze copiii sau, în unele cazuri, să nu ajungă în punctul în care să îi piardă. Îi responsabilizam și pe ei cu privire la sprijinul pe care îl aduceam familiilor vulnerabile, astfel încât și comunitatea să devină parte din acest proces de schimbare.
Uneori este nevoie de foarte puțin pentru a restabili echilibrul unei familii. Noi făceam analiza situației, SERA asigura costurile pentru materiale de construcție, vecinii ajutau la renovare… și, deodată, aveai o familie într-o casă decentă, capabilă să își continue viața alături de copii. Încrederea familiei creștea, la fel și încrederea comunității în capacitatea ei de a contribui.
Și trebuie spus că aceste procese durează. Copilul nu trebuie doar să se întoarcă într-o familie care a înțeles că cel mai bine pentru el este acasă; nu este suficient ca încăperile să fie curate, încălzite și condițiile decente. Trebuie să știm că acel copil va merge la școală, că va avea suportul medical necesar, că mama și tata sunt stabili și prezenți în viața lui. Când așezi lucrurile bine, ele pot funcționa pe termen lung
Dincolo de asta, între noi — ca oameni și ca profesioniști — se crea o bucurie reală. Puteam vedea concret că sprijinim oameni, că intervențiile noastre chiar schimbau vieți. Este extraordinar să poți colabora în acest fel. Practic, SERA a amplificat capacitatea noastră de acțiune și resursele pe care le puteam pune în mișcare pentru a interveni în sprijinul copiilor vulnerabili.
Cred că, dincolo de a schimba vieți, a trebuit să schimbăm și mentalități. Uneori pe ale colegilor, alteori pe ale beneficiarilor sau chiar ale societății. A fost un proces lung și stratificat, această transformare a sistemului de protecție a copilului. Și cred că astăzi se vede o schimbare majoră în felul în care acești copii vulnerabili sunt îngrijiți. Mai sunt lucruri de rezolvat, desigur, dar s-a evoluat foarte mult.
Între timp s-au dezvoltat foarte multe servicii, destul de diversificate, însă nu toată lumea are acces la ele — mai ales în zonele izolate. Cred că domeniul asistenței sociale este unul foarte dinamic și mereu apar dimensiuni noi asupra cărora trebuie să lucrăm.
Cazurile acestea, uneori, nu ne implică doar profesional, ci și uman. Deși, ca profesioniști, încercăm să limităm cât mai mult emoția și să intervenim strategic, partea emoțională tot ne copleșește uneori.
Mai ales în primii mei ani de profesie, când mergeam în vizite la instituții cu copii cu dizabilități sau în familii aflate în astfel de situații, îmi dădeam seama că sunt purtată de emoție. Însă scopul este să găsim soluții care să funcționeze pe termen lung, un tip de ajutor care să poată fi menținut. Pe de altă parte, fără latura umană, probabil că nu am rămâne în aceste domenii timp de un sfert de secol.
Îmi aduc aminte de închiderea unei instituții realizată în parteneriat cu SERA. Pornisem de la aproape 80 de copii, care au revenit treptat în familiile lor. Pentru cei la care reintegrarea nu a fost posibilă, au fost achiziționate câteva apartamente, unde am mutat peste 20 de copii.
Și am această imagine pe care cred că o voi purta cu mine tot restul vieții. Era momentul în care ultimii copii se mutau din centru, către noua lor viață, în apartamente. După ce microbuzul a ieșit din curte, am mers apoi prin toate camerele, prin toate holurile. Clădirea era destul de mare și, în acea imagine dezolantă, cu spațiile goale și abandonate, mi-am amintit câți copii fuseseră acolo, cât durase întregul proces, câte opreliști întâmpinaserăm. Mi s-a părut aproape ireal că ajunsesem în acest punct. Stăteam în acea clădire goală, știind că toți copiii erau bine — acasă sau în drum spre apartamente — iar instituția, în sfârșit, devenise parte din trecut. Cred că am plâns atunci de emoție, de cât de greu fusese, și în același timp am plâns de bucurie că reușiserăm. Era un sentiment copleșitor.
Pentru aniversarea de 30 de ani, aș vrea să le urez colegilor de la SERA România să rămână la fel de energici și creativi cum îi știu eu. Au fost și rămân foarte importanți. Continuă să mă impresioneze capacitatea lor de a găsi soluții, de a se adapta unor situații mereu noi, care apar inevitabil în munca noastră de asistență socială.
Le doresc să rămână acei specialiști impecabili pe care i-am cunoscut și să atragă în jurul lor oameni pe măsura lor. Iar pentru mine, personal, colaborarea cu ei rămâne un moment de mare impact — atât profesional, cât și uman.
