Așa cum în fiecare abandon există o poveste, cred că tot acolo există și multe, multe orgolii. Tatăl meu a plecat când aveam 3 ani. Nu l-am mai văzut niciodată… Mama mi-a spus toată copilăria că „m-a vândut pe un pachet de țigări”. Am aflat apoi, de la foști vecini de bloc, că tata bătea la toate ușile, cu rugăminți să fie lăsat să mă vadă.
Și mama, și tata, și-au refăcut viața. Pentru mama am devenit, din obiectul prin care își satisfăcea orgoliile rănite, un element disturbant al noii familii „aproape perfecte” (ar fi fost perfectă, dar eram și eu pe-acolo). Și acum sunt așa, deși au trecut aproape 40 de ani de atunci. Pentru ea și pentru familia ei aproape perfectă, semănam prea mult cu tata.
Tata și-a construit o altă familie, alături de o femeie cu un alt copil (nu știu dacă și acela tranzacționat cu pachete de țigări), apoi a plecat în Germania, unde a și murit, la 44 de ani, lăsând în urmă un copil pe care-l uitase, unul adoptat și încă unul al noii lui familii perfecte. Nu știu cum eram eu pentru tata, pentru că nu am avut niciodată bucuria să mănânc o înghețată cu el. Pentru noua lui familie sunt o cantitate neglijabilă a trecutului. Pentru sora tatălui meu (pe care am cunoscut-o, așa cum mi-am cunoscut și bunicii, doar după moartea tatălui), semănam prea mult cu mama. Nu aveam ochi albaștri.
Mi s-a spus, când eram copil, că tata va veni când voi împlini 18 ani. În ziua în care am împlinit vârsta la care cei mai mulți copii sărbătoresc, eu am refuzat să ies din casă. Mă gândeam că vine tata și nu mă vă găsi acasă. Nu a venit. Nici atunci, nici niciodată.
Am aflat că tata a murit din anunțul pe care îl puseseră rudele (prin vecina, apoi sora vecinei, apoi subalternul surorii vecinei) la ziar. Eu tehnoredactam paginile de mica publicitate și trebuia să așez chenarul negru. Am căutat cererea pentru anunț, cu gândul să îmi găsesc bunicii, mătușa, pe cineva care să îmi spună că tata m-ar fi vrut, dar soarta, nevasta, stelele, luna, traficul (orice) nu l-au lăsat. După patru telefoane, rugăminți și scuze de deranj, mi-am găsit bunicii. Apoi și pe mătușa care mi-a spus în loc de faptul că tata m-ar fi vrut: „dacă nu l-ai căutat până acum, la ce îl cauți când a murit”.
Acum nu îl mai caut, deși multă vreme îl căutam dincolo de lacrimi de fiecare data când vedeam un tată îmbrățișându-și fiica. Am păstrat doar puținele poze și o floare de colț presată într-o carte pentru a i-o pune, cândva, pe mormânt. Pentru că nu știu de ce, mă simt că o floare de colț. Crescută între stânci și bolovani, ferită de oameni, departe chiar și de cei care ar fi trebuit sau ar fi vrut să o iubească.
