Între 1966 și 1997, în România s-a petrecut una dintre cele mai dureroase și ascunse tragedii sociale: abandonul a aproximativ o jumătate de milion de copii în instituții de stat. Generații întregi au crescut în condiții inumane, într-un sistem care a înlocuit afecțiunea cu indiferența, iar protecția cu abuzul.
Investigațiile IICCMER au descoperit că, între 1967 şi 1990, aproximativ 15.000 de copii au murit în cămine-spital în România, din cauze prevenibile sau tratabile, cum ar fi malnutriția sau pneumonia. Rata mortalităţii în aceste centre pentru „nerecuperabili” era cuprinsă între 50 şi peste 80%, ceea ce ne arată că internarea într-un cămin-spital a echivalat deseori cu condamnarea la moarte într-un sistem care extermina sistematic prin neglijență copiii cu dizabilități.
Studiul „Cauze ale instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici în România” elaborat de Ministerul Sănătății, IOMC și UNICEF în 1991, arată că în România existau 700 de instituții de ocrotire pentru copii, dintre care 112 erau leagăne de copii și secții de distrofici pentru grupa de vârstă 0-3 ani. Numărul copiilor care au suferit tratamente neomenoase în aceste instituții nu este cunoscut iar arhivele sunt în cea mai mare parte inaccesibile.
Aceste atrocități au fost ignorate prea mult timp. Este momentul să aflăm adevărul!
În 21 februarie 2025, în cadrul unei conferințe de presă, am adunat organizațiile și entitățile care au contribuit la umanizarea sistemului de protecție a copilului. Am cerut, alături de partenerii noștri internaționali, formarea unei comisii de cercetare a abuzurilor asupra copiilor instituționalizați, similară Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (2004) și Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006). Această comisie trebuie să fie alcătuită din istorici, sociologi, experți în protecția copilului și reformarea sistemului, cercetători ai instituționalizării, jurnaliști și supraviețuitori.
Solicităm înființarea unei comisii de cercetare pentru a aduce la lumină realitățile ascunse și pentru a construi premisele unei recunoașteri oficiale a responsabilității statului român.
Cerem decidenților politici asumarea trecutului și recunoașterea abuzurilor comise. Fără memorie și adevăr, nu poate exista justiție. Iar fără justiție, trauma continuă să se transmită din generație în generație.
Ne adresăm vouă, organizații, instituții și oameni care ați fost parte din reforma acestui sistem. Haideți să ne unim vocile pentru ca aceste povești să nu mai fie ignorate! Împreună, putem cere dreptate pentru cei care nu au avut niciodată un glas.
„În Europa, nu trebuie să mai închidem ochii cu privire la abuzul asupra copiilor, indiferent dacă aceștia au fost victime ale prădătorilor sexuali, violenței gratuite sau relelor tratamente în instituții publice, private sau religioase care ar trebui să fie paradisuri sigure. Viitorul prea multor copii a fost spulberat fără reparații.”
Acest puternic mesaj inclus în Raportul nr.15889/05.01.2024 înregistrat la Consiliul Europei, intitulat „Abuzul asupra copiilor în instituții din Europa”, care este aprobat prin Rezoluția nr.2533/2024 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Raportul invită statele membre UE să construiască mecanisme pentru scuze publice, măsuri reparatorii și memorializarea suferinței victimelor.