În 1989 aveam 33 de ani și lucram într-un cu totul alt domeniu. Am văzut și eu la televizor atunci, ca toată lumea, imagini din orfelinatele românești. Și pentru că tocmai îmi pierdusem locul de muncă, îmi aduc aminte că m-am dus undeva, parcă pe la Piața Muncii, cu gândul de a mă angaja într-un astfel de loc, cu copii abandonați. Pe cât de puternică am crezut eu că sunt, când am intrat în locul acela am simțit că mă lasă inima. I-am povestit soțului meu, plângând, ce am văzut acolo, iar el mi-a spus că, la cum mă știe, nu voi rezista într-un asemenea loc mai mult de câteva zile. Nu m-am angajat, dar gândul de a lucra cu copii m-a urmărit.
Apoi, în 2004, am ajuns să mă angajez la Fundația SERA România, ca infirmieră. Am lucrat în salonul special pe care ei îl construiseră în cadrul Spitalului Grigore Alexandrescu, pentru copiii aduși din cămine-spital sau alte tipuri de instituții, pentru intervenții medicale. Am lucrat cu mulți medici extraordinari, iar doamna Dana Cioltoș mi-a rămas cu totul în inimă. Era nu doar un medic excepțional, ci mai ales un om deosebit, unul dintre oamenii care au însemnat mult pentru Spitalul Grigore Alexandrescu și pentru Fundația SERA România.
Copiii care ajungeau acolo aveau, de cele mai multe ori, afecțiuni ortopedice. Uneori am avut și copii arși sau cu diverse alte tipuri de dizabilități. Copiii veneau foarte speriați, uneori aproape sălbatici. Era nevoie de un efort mare din partea noastră ca să îi îmblânzim, să înțeleagă că acolo nimeni nu le face rău. Se vedea cât de mult le era frică de oameni. Iar apoi ajungeau să nu mai vrea să plece din secție. Plecau plângând, și ei, și noi, pentru că ne atașam foarte mult unii de ceilalți. Uneori stăteau luni de zile, alteori reveneau de multe ori, ani la rând, pentru că era nevoie de mai multe operații până când medicii reușeau să rezolve problema pentru care veniseră.
Știu că imediat ce m-am angajat – eu am ajuns în februarie în secția SERA – a venit un băiețel, Nicușor, avea doar 5 ani. Venise cu o malformație la picioare, genunchii lui nu funcționau cum trebuie și a trecut prin mai multe operații. Ne apropiasem foarte mult și de câte ori mergeam la muncă îi aduceam o mică surpriză și mi-l amintesc și acum, cu ochișorii lui urmărind să vadă când vin. Cam la o lună de când intrase în secția noastră a venit Paștele și m-am gândit ce va face copilul acesta, așa de mic, singur, într-un spital? Așa că am rugat-o pe doamna doctor Ciotloș să îmi permită să îl iau cu mine acasă de sărbători și dânsa a fost de acord. Apoi au urmat mulți copii, cred că doar cei care erau complet imobilizați nu au ajuns să vină la mine acasă. Dacă eram liberă și ei nu aveau un tratament, ceva, vreo intervenție, îi mai aduceam să vadă și ei casă de om și să nu se simtă singuri, pentru că și soțul meu era un om iubitor de copii.
Și a venit cu mine. Am înroșit ouă roșii alături de familia mea, am sărbătorit împreună cu toți ai mei, cu surorile, cu părinții. Era atât de emoționat copilul acesta că se afla acolo, cu noi. Era un copil dulce și foarte inteligent și îmi aduc aminte că i-am cumpărat cadou un ou mare de ciocolată, iar el a exclamat: „Wow, ce oușor mare, doamna Mariana!”
Apoi a fost dat spre adopție unei familii foarte bune și ne-am mai revăzut când avea cam 11 ani și venise cu mama lui adoptivă la control, la Grigore Alexandrescu. Am continuat să țin legătura cu mama lui și cu el și aflam mereu vești despre ce mai face. Este un tânăr grozav, care se ocupă de creație video, și mă bucur să îl urmăresc pe Facebook și să văd că este bine și fericit. El este unul dintre copiii salvați de Fundația SERA și de doamna doctor Ciotloș. Și dânsa l-a îndrăgit foarte mult și, pentru că era atât de deștept, îi aducea mereu jucării mai inteligente.
Era o muncă grea. Noi făceam, practic, totul pentru acești copii, pentru că nu aveau pe nimeni. Noi îi schimbam, îi hrăneam, îi spălam, îi pregăteam pentru controale și operații. Stăteam lângă ei când aveau dureri, ne jucam cu ei, le administram tratamentele. Nu era posibil să nu te atașezi de ei, pentru că aveam ture de câte 12 ore și petreceam foarte mult timp alături de ei. Îi vedeam cum se deschid, cum se vindecă, cum ajung de la copiii aceia care nu comunicau la copii care învățau să râdă, să sară în brațele tale, să te aștepte.
De fiecare dată când copiii aceștia plecau înapoi în instituțiile din care veniseră sau în familii, plângeau și se agățau de gâtul meu și al colegelor. Eu știam că, în zilele de externare, nu sunt bună de nimic. Îmi era foarte greu să mă despart de ei. Și lor le era greu să se despartă de mine.
Eu nu am avut copii, așa a fost să fie, așa că i-am iubit foarte mult pe copiii cu care am lucrat. M-am legat mult de ei și, chiar și acum, țin legătura cu mulți dintre ei. Îmi aduc aminte de toți: cum erau când i-am văzut prima oară, prin ce operații au trecut, apoi cum se vindecau. Acum, pe unii ajung să îi văd mari, cu viețile lor. Unii îmi mai scriu, mă mai sună, ne mai urmărim pe Facebook.
Au fost foarte multe povești de acest fel. Au fost copii pe care i-am urmărit de la câțiva ani până la facultate. A fost o fetiță, Angela. Ea venise cu o problemă gravă la ambele șolduri. A ajuns la noi când avea 7 ani, a făcut și ea multiple operații, a fost protezată. Ani de zile a revenit pentru intervenții sau controale. Ne-am apropiat foarte mult una de cealaltă. Și, la un moment dat, am ajuns să o înscriu la facultate – nu mai știu exact unde, cred că la Politehnică. Și acum îmi mai scrie pe Facebook și mă întreabă: „Ce mai faci, măi mamă?” – că asta este vorba ei. Acum locuiește în Marea Britanie și încă ținem legătura.
Mai am o fată foarte dragă și deșteaptă, care termină acum Facultatea de Drept. Mă mândresc cu ei toți și cu anii pe care i-am petrecut alături de ei. Am ieșit la pensie din acest proiect al celor de la SERA după ce am lucrat 13 ani alături de acești copii. Și cred că am fost alături de ei în unele dintre cele mai importante momente din viața lor. Cu siguranță, au fost momente foarte importante și în viața mea.
